Ţi-ai pus pofta-n cui?

IACOV 1:14 “Ci fiecare este ispitit când este atras de pofta lui însuşi şi momit.”

Cine spune că nu este ispitit minte. “…fiecare este ispitit” spune Cuvântul lui Dumnezeu. Acest verset are însă o conotaţie temporală. Eşti ispitit numai în momentul în care pofta, plăcerea firii pământeşti cade sub provocarea ispitei. Pofta este greu de stăpânit. Ea are mecanismul la fel cu cel al poftei de mâncare. Este ceva instinctual, reflexiv. Trupul cere – omul se conformează şi dă. Acţiunea omului poate satura trupul de tot felul de plăceri şi pofte sau poate să le refuze. Pofta depinde de acţiunea omului. Pofta este o alegere. Ea se poate satisface sau nu.  E bine să discernem poftele şi să vedem de unde vine pofta. Dacă este o nevoie trupească care se poate împlini în voia lui Dumnezeu e bine să aşteptăm la momentul potrivit împlinirea ei; apoi suntem sfătuiţi să nu facem abuz (gen mâncatul pe nesăturate – bulimie, îmbuibare). NU spun aici că pofta de mâncare este un păcat. NU. Poftele nesănătoase sunt doar acelea care survin ca efecte ale obiceiurilor păcătoase.

Un al doilea aspect de menţionat este expresia “pofta lui însuşi”. Nu este o poftă comună, naţională sau internaţională. Ea este moştenită, adesea imitată, dar de cele mai multe ori învăţată. Caracteristica primordială a poftei este flămânzenia şi setea. E golul care te împinge să îl umpli. Pofta păcătoasă este adesea asociată cu pofta trupului. Nu trebuie însă să reprimăm nevoile trupului noastru ci suntem invitaţi să le descoperim şi să le stăpânim. Nu poftele trebuie să ne guverneze viaţa. Fiecare are o poftă cu care este ispitit mereu. Când omul aleagă numai după împlinirea poftelor este preocupat de trup excesiv şi deja comite un păcat. Echilibrul trebuie păstrat.

Un ultim lucru. Pofta se declanşează prin atracţie. “…când este atras de...” De ce suntem atraşi acolo sunt poftele noastre. Atracţia este fatală în momentul în care trupul devine obişnuit sau răsfăţat cu ceva în mod consecutiv şi permanent. Trebuie să ne facem o analiză a vieţii să vedem ce ne atrage sau înspre ce suntem atraşi în fiecare zi. Să cerem Duhului lui Dumnezeu să pună în noi atracţie pentru a împlini voia lui Dumnezeu. Suntem atraşi de Cuvânt de Cer, sau suntem atraşi mai mult de plăcerile lumii şi pământul acesta? Nu ar fi păcat ca la sfârşitul vieţii să vezi că o poftă nebună ţi-a schimbat destinaţia finală?

Cine samănă în firea lui pămţntească, va secera din firea pământească putrezirea; dar cine samănă în Duhul, va secera din Duhul viaţa veşnică. Galateni 6:8

Fii binecuvântat!

“Plăcerile facerii”

Iacov 1:14-15 “Ci fiecare este ispitit, când este atras de pofta lui însuşi şi momit. Apoi pofta, când a zămislit, dă naştere păcatului; şi păcatul odată făptuit aduce moartea.”

Iacov ne descrie aici simbolic diagrama comiterii unui păcat şi consecința lui. Ceea ce spun versetele evidenţiază o dură realitate: suntem întotdeauna expuşi păcatului. Potrivit cu cele două versete paşii căderii în păcat sunt următorii:

1. Ispita- împrejurarea păcătoasă care ne dă târcoale, care tentează.

2. Pofta- atracția care se declanșează din firea pământească a omului spre plăcerea egoistă a trupului său.

3. Păcatul- este actul comis împotriva voinţei lui Dumnezeu, e actul interzis de Dumnezeu dar făptuit de om.

4. Moartea- etapa finală a celui care produce păcat; consecința unui păcat netratat.

Iacov se gândește la păcat comparându-l cu conceperea şi nașterea unui copil. Să le luăm pe rând:

1. Ispititorul întotdeauna își va căuta perechea potrivită din interiorul nostru pentru el. Singura dornică întotdeauna “să se lase cucerită” este firea pământească  a fiecărui om. El momește mereu acolo unde suntem vulnerabili. Interesant este participiul “momit” care nu exprimă decât o plăcere care nu știi ce ascunde. De multe ori deşi există o bătălie între firea duhovnicească şi cea firească cea din urmă are câştig de cauză pentru că este singurul loc în care noi guvernăm trupul. Deşi Duhul lui Dumnezeu ne atrage atenţia printr-un simplu gând de genul “vezi că nu e bine ce faci” noi tindem spre gândul firesc care şopteşte “doar puţină plăcere”.

2. “Pofta vine mâncând” spune un proverb vechi. Noi nu trebuie să lăsăm pofta păcatului să zămislescă în noi. “A zămisli” e echivalentul lui “a locui”. Pofta e acea veche cunoştinţă (dacă pot să fac o astfel de comparaţie) căci “cele vechi care s-au dus” care mereu vine căci îi plăcea în compania fiinţei noastre. “…toate lucrurile s-au făcut noi”2 Cor 5:17 ne îndeamnă să nu mai căutăm părtăşia cu vechile cunoştinţe (adică cu păcatele de odinioară în compania cărora trăiam). Casa trupului nostru e curăţită prin sângele lui Isus Cristos iar noi trebuie să o păstrăm curată.  Din inimă ies multe lucruri. Când trecătorii trec pe lângă noi aspectul exterior şi interior dat de înnoirea şi locuirea lui Isus Cristos în noi le va atrage atenţia la un moment dat dacă vom păstra pofta firii departe de vatra trupului nostru.

3.  “Pofta dă naştere păcatului”. Odată ce am lăsat ca Ispititorul să intre în relaţie cu pofta noastră firească rezultatul va fi păcat. Relaţia noastră cu Diavolul nu poate produce altceva.  Trupul nostru, mintea noastră, duhul nostru sunt pervertite pentru a zămisli păcatul şi pentru a deveni un loc al “plăcerii facerii” unui păcat. Problema este că diavolul după ce a creat mecanismul naşterii păcatului prin pofta noastră, noi nu mai producem altceva decât păcat. Duhul Sfânt dimpotrivă va produce în noi roada Duhului dacă lăsăm trupurile noastre să fie umplute de El.

4. Moartea e staţia finală a celui care a ales calea păcatului. Toate poftele pământeşti se pot experimenta, dar pentru cel care este pe calea împlinirii plăcerilor lui destinaţia e sigură: moartea veşnică. Practic, în final, relaţia cu Diavolul produce două dureri: una personală căci rezultatul relaţiei mele cu Diavolul este păcatul şi pe urmă moartea; o durere a lui Dumnezeu căci nu am ascultat de poruncile Sale şi am ales plăcerile de-o clipă ale păcatului.

Iacov ne dă o lecţie dură despre păcat, plăcerile facerii unui păcat sunt incredibil de slabe pe lângă plăcerea facerii voii lui Dumnezeu. Fiţi binecuvântaţi!

Iertare

Plecat lângă altar un suflet stă şi plânge

Necazul său amar apasă greu şi-i lung…

Un dar aduce-n grabă, viaţa lui se frânge,

Iar rugăciune-i focul ce-l mistuie îndelung.
.

Ar vrea răspuns la ruga ce buzele îi murmur,

Dar şoapta lăcrămândă e plină de suspans

Căci una-i spune vorba, dar alta-i spune duhul:

Făţarnicule suflet tu fapta ţi-ai ascuns!
.

Tu vrei ca rugăciunea în ceruri să străbată,

Dar chiar de multe ore ai stărui în ea

E doar o jertfă goală, plăcută canţonetă.

Întâi ruga-ţi spre frate e drept a îndrepta!
.

Căci vorba ta nedreasă a săgetat în carnea-i

O rană stă deschisă şi sângere cumplit.

Mâhnit e al tău frate căci ai lăsat blestemul

 strice părtăşia ce-odată v-a unit.
.

Tăcere e în Templu. De-o fierbere cumplită

Stă jos, căzut în palme, un frate preaiubit.

El geme şi suspină căci tainica suflare

I-a dovedit păcatul şi-acum… e prăbuşit.
.

Durerea se-nteţeşte din piept cu jarul scrum

Iar rumena chemare se-aprinde din scânteie:

O frate scump, grăbeşte! Mai ai de mers pe drum

Paharul umilinţei nu-i nimeni să îl beie!
.

Mărturiseşte-ţi vina, aleargă spre iertare,

Împacă-te degrabă cu fratele vrăjmaş.

Căci din gheena morţii ce arde cu ţărâne

Prin vorba lui sfârşi-vei să fii un ucigaş!
.

Zdrobit goneşte-n duhul spre vatra împăcării,

Un salt îi este pasul şi-un zbucium pribegirea…

Prin mâlul umilinţei şi-oceanele iertării

Genunchii îl încearcă să-şi spună rugămintea.
.

Dintr-ale crimei temniţi răcneşte un balaur,

Căci vede cum îi scapă umilul nostru frate.

De ţipete de moarte meşteşugit foc de-aur

Apune pe vecie a hulei oarbe soarte.
.

Cum vina-i e pe buze şi sarcina-i uşoară

De dragoste şi-ardoare e plin cel ce-a greşit…

E gata să se plece iertarea ca să-şi ceară,

Dar fratele său iute în braţe l-a primit.
.

Asemenea acelui ce-a fost primit în braţe

Stau azi în adunare o mie şi mai mulţi:

Se roagă, spun versete, suspină, dau poveţe

Da-s amăgite mine de sfinţi nelegiuiţi.
.

Degeaba rugăciunea, zadarnică închinarea…

E fără rost cântarea − chiar de-ai cânta în cor −

Poţi împărţi Cuvântul cu vorbe dulci ca mierea,

Sau recita poeme cu vers mângâietor.
.

Când pacea şi iubirea lipsesc din părtăşie,

Când vrăjmăşia cruntă pe fraţi i-a pironit

Tot darul e-un cutremur ce dă în Temelie,

Iar Trupul e în lacrimi şi nimene zidit.
.

Ascultă iubit frate şi ia aminte bine:

De eşti un mădular în Trupul lui Cristos

Departă-te de certuri, fii leneş la mânie

Iertând la frate greşul arată-te zelos.
.

Aşa smerite daruri în ceruri fac comoară

Căci jertfe nu-s să uite al tău Mântuitor!

E bucurie-n ceruri când fraţii se adună

Şi se zidesc în taină săraci în duhul lor.
.

Biserica-i un Templu, un loc al închinării

A lui Cristos prezenţă cu harul salvator…

Aici îi simţi iertarea în urma rugăciunii

El, dezbrăcat de Sine, făcându-Se un om.

Cu Dumnezeu în casa mea

Judecători 6: 25 -27 Frica nu va scoate niciodată idolii familiei tale afară!

Ghedeon este chemat să izbăvească. El  cel mai mic din familie, familia sa cea mai săracă din toată seminţia lui Manase, el unul dintre cei mai puţin încrezători oameni este chemat de Dumnezeu ca să poarte victoriile Sale.

Destinul părinţilor tăi depinde şi de tine!

Primul front de bătălie pentru Ghedeon este cel al casei părinteşti. Unii de la o vârstă nu se gândesc ce pot să mai facă pentru părinţii lor ci cum pot să scape de părinţii lor. Ghedeon e chemat să dărâme idolul tatălui său. Să ne oprim puţin aici.

Ţi se pare cunoscută chemarea aceasta? Nu crezi că şi tu ai fost chemat să lupţi împotriva idolatriei casei tale. Priveşte în jurul membrilor familiei tale şi analizează care sunt idolii cărora părinţii tăi, fraţii tăi le aduc “jertfă” timpul lor, atenţia lor.

Instrucţiunea este clară: “dărâmă”, “taie” şi apoi “zideşte”, “întocmeşte”. Poate lucru mai greu de realizat e să impui închinarea singurului Dumnezeu adevărat în casa ta.Cere înţelepciune pentru aceasta.

Nu e cazul lui Ghedeon. El avea părinţi care îl cunoşteau pe Dumnezeu, dar nu îl mai vedeau ca Dumnezeul care poartă de grijă. Ei credeau că Dumnezeu i-a părăsit. Trebuia cineva să le redeschidă ochii. În familia lui Ghedeon, Dumnezeu a recăpătat locul de cinste, iar mezinul familiei putea merge acum la bătăliile mult mai mari ale vieţii.

Iubirea ta arătată la vreme va aduce satisfacţii neprevăzute!

Nu trece cu vederea idolii din casa ta. Ei pot fi mulţi: bucătăria, tv, radio-ul, câmpul, serviciul, presa, literatura, et-c. Roagă-te pentru familia ta şi acţionează în direcţia reinstalării închinării adevărate. Provoacă familia la rugăciune, provoacă-i la citirea Bibliei cu voce tare la părtăşie cu toţi membrii familiei, discută despre lucrurile spirituale. Adu în discuţie principiile biblice pe care le ai. Creează un timp de părtăşie săptămânal. Fii dispus să asculţi problemele familiei tale şi fă-ţi un timp special pentru fiecare.

Ghedeon după ce i-a deschis ochii părintelui său asupra închinării greşite, tatăl său i-a oferit protecţie în faţa locuitorilor cetăţii. Noi nu ştim când părinţii ne vor mulţumi… Fii binecuvântat!