Rugăciunea lui Ezra – lecţia recunoaşterii (3)

Ezra 9:6 -8 “…Caci faradelegile noastre s-au inmultit deasupra capetelor noastre, si greselile noastre au ajuns pana la ceruri.7. Din zilele parintilor nostri am fost foarte vinovati pana in ziua de azi, si din pricina faradelegilor noastre am fost dati, noi, imparatii nostri si preotii nostri, in mainile imparatilor straini, prada sabiei, robiei, jafului si rusinii care ne acopera astazi fata.8. Si totusi Domnul Dumnezeul nostru S-a indurat de noi, lasandu-ne cativa oameni scapati si dandu-ne un adapost in locul Lui cel sfant, ca sa ne lumineze ochii si sa ne dea putina rasuflare in mijlocul robiei noastre.”

Rugăciunea lui Ezra continuă cu aducerea înaintea lui Dumnezeu a tuturor greşelilor şi păcatelor. Atunci când face asta, Ezra realizează că ele au ajuns “până la ceruri”. Recunoaşterea merge în adâncuri şi survolează greşelile repetate ale lui Israel ” din zilele părinţilor noştri până azi”. Acest fel de rugăciune ne pune şi pe noi astăzi să vedem cât suntem dispuşi să recunoaştem că am făcut necorespunzător. Frumuseţea recunoaşterii răului este că acest lucru ne ajută să vedem bunătatea şi purtarea de grijă a lui Dumnezeu faţă de noi. Aşa vedem ca Ezra că de fapt “totuşi Domnul Dumnezeul nostru S-a îndurat de noi.” Recunoaşterea răului implică deschiderea relaţiei cu Dumnezeu. Până nu spunem păcatului pe nume, Dumnezeu nu ne poate ajuta. Rugăciunea lui Ezra continuă cu aceeaşi notă de recunoaştere a suveranităţii lui Dumnezeu în viaţa poporului. Recunoaşterea autorităţii Cuvântului lui Dumnezeu conduce la pocăinţă. Aici e locul unde se poate produce schimbarea. Odată recunoscută fapta rea, recunoaşterea făcută cu regret şi ruşine produce pocăinţa, acea atitudine a inimii care respinge continuarea în păcat. Pocăinţa lui Ezra aduce mărturia necesară pentru căpeteniile poporului care ia atitudine şi vor să se îndrepte rupând legăturile lor cu femeile străine.

Exemplul pocăinţei lui Ezra conduce la recunoaşterea stării de păcat. Astfel procesul reabilitării stării spirituale pentru care Ezra a venit la Ierusalim a început.

Fiți binecuvântați!

Rugăciunea lui Ezra – lecţia regretului (2)

Ezra 9:6 “Dumnezeule, sunt uluit, şi mi-e ruşine, Dumnezeule, să-mi ridic faţa spre Tine. Căci fărădelegile noastre s-au înmulţit deasupra capetelor noastre , şi greşelile noastre au ajuns până la ceruri.”

Când priveşti îndeaproape rugăciunea lui Ezra de mărturisire înţelegi ce înseamnă să vi înaintea lui Dumnezeu cu regretul păcatului apăsând nu doar la nivelul cuvintelor ci la al întregului trup. Psalmul 1 spune că cei răi nu pot ţine capul sus în ziua judecăţii fiindcă se ştiu pe ei înşişi şi cunosc cine este Dumnezeu.

Nu poţi sta cu capul sus înaintea lui Dumnezeu când noi suntem născuţi în păcat, am fost zămisliţi în păcat, am fost afectaţi de păcat în timpul vieţilor noastre. În Biblie când Dumnezeu îşi întoarce faţa de la cineva e semn că acea persoană a căzut din harul divin, că nu va mai avea privilegiul purtării de grijă al cerului. Faţa lui Dumnezeu luminând asupra cuiva însemnează dimpotrivă, har şi binecuvântare la un loc, călăuzire şi protecţie. Ce se întâmplă însă când cineva a greşit şi vrea să recapete bunăvoinţa lui Dumnezeu?

În Vechiul Testament era Legea şi Templul şi jertfa cele 3 dimensiuni ale împăcării cu Dumnezeu. Veneai la preot, aduceai o jertfă pentru păcat potrivit cu Legea lui Moise şi trebuia să regreţi ceea ce ai făcut. În Noul Testament e noua lege în Cristos care cere şi ea două lucruri: întoarcerea la ascultarea Cuvântului lui Dumnezeu prin pocăinţă şi credinţă în jertfa lui Cristos prin smerire la poala crucii Lui. Mântuirea atârnă de cele două.

Ezra nu putea să-şi ţină capul sus la Dumnezeu deşi nu el păcătuise, dar s-a identificat cu păcatul poporului şi a luat parte la suferinţa lor. a mijlocit şi l-a durut la fel de tare ca şi cum era parte a trădării. Totuşi acest pas este pasul încărcat de regret pentru ceea ce s-a întâmplat. Uluiala şi capul plecat, ruşinea este clar o dovadă că există o mare părere de rău.

Când ruşinea vine însoţită de cap plecat am făcut jumatate de drum spre iertarea care ne-a poate da numai Dumnezeu. Şi nu pentru că lui Dumnezeu îi place ritualul ci pentru că El apreciază o inimă zdrobită şi mâhnită de păcat, o inimă care cere iertare şi se duce cu durere înapoi la Dumnezeu. În orice caz biblic cel care a făcut aşa a primit harul mântuirii.

Fie ca şi noi să învăţăm să facem aşa. Fiţi binecuvântaţi!

 

Rugăciunea lui Ezra (1) – lecţia ruşinii

Ezra 9:6 “Dumnezeule, sunt uluit, şi mi-e ruşine, Dumnezeule, să-mi ridic faţa spre Tine. Căci fărădelegile noastre s-au înmulţit deasupra capetelor noastre, şi greşelile noastre au ajuns până la ceruri.”

Meditaţia de azi mă pune în faţa unui moment extrem de dificil pentru oricare dintre noi: mărturisirea păcatelor. Ezra primeşte vestea existenţei păcatului în mijlocul poporului. Căpeteniile familiilor din Beniamin şi Iuda, preoţii şi leviţi s-au căsătorit cu femei din celelalte popoare, lucru interzis de Legea vetero-testamentală.

Reacţia lui Ezra este demnă de urmat.  Ce face Ezra nu e decât o lecţie a manifestării tristeţii şi suferinţei cauzată de păcatul poporului. E o lecţie despre cum ar trebui şi noi să ne simţim afectaţi de starea de păcat în care adeseori cădem. În Ezra capitolul 9 sunt o sumedenie de paşi spre pocăinţă. Unii îi identificăm în versetul 3. Aşa reacţionau evreii în faţa unui păcat teribil:

  • sfâşierea hainelor, ca expresie vizibilă a durerii lui pentru păcatul lor
  • smulgerea părului, ca expresie a durerii propriului trup cauzată de situaţia disperată şi josnică în care au decăzut liderii religioşi din Ierusalim
  • smerirea trupească, ca expresie a durerii sufleteşti.
  • [uneori avem sugerată metoda sacului presărat cu cenuşă în care cel mâhnit se aşeza ca să se identifice cu suferinţa lui Dumnezeu la vederea păcatului, dar nu este cazul în textul acesta].

Apoi, în versetul 6 începe rugăciunea sa. Cuvintele rugăciunii lui Ezra sunt cuvintele unui om care se identifică pe sine cu păcatul poporului: “Dumnezeule, sunt uluit, şi mi-e ruşine”…

Aş vrea să vorbesc puţin despre prima stare simţită de Ezra: uluiala şi ruşinea.
Ruşinea, este acel simţământ de jenă conştientă cauzată de o greşeală când stăm în faţa celui care ştie ce am făcut şi aşteaptă un răspuns. Omul ruşinat de faptele lui se simte deznădăjduit şi lipsit de starea de inocenţă, ce o avea înainte dar care acum nu se poate redobândi prin propriile forţe. Păcatul nu poate fi acoperit decât prin mărturisire şi pocăinţă. Isus Cristos spală păcatul prin sângele Său pentru noi dacă ruşinea noastră este una care cauzează regret şi dorinţă de reabilitare. Pentru Ezra şi popor era o singură şansă, pocăinţă (regret) şi jertfă de ispăşire pe altar. Ezra a stat mâhnit până la jertfa de seară. Dar aş vrea să mă întorc la prima stare: ruşinea.

Când păcatul ne înconjoară, faptul că avem ruşine e un semn bun. Ruşinea înseamnă că inima noastră mai are o şansă de reabilitare, că încă nu am pierdut complet etalonul sfânt la care ne-a chemat Dumnezeu.  Ruşinea este o binecuvântare pentru cel care o simte şi acţionează prin smerire înaintea lui Dumnezeu. Observaţi că uluiala şi ruşinea vin ca urmare a neidentificării unui sprijin raţional pentru fapta poporului. Uluiala aceasta vine cu întrebări de genul: Cum am putut oare face aşa ceva, cum e posibil?!!

Aş vrea să reflectăm asupra acestui sentiment de ruşine şi dacă îl simţim să nu ne fie teamă să ne mărturisim păcatul. Va fi înspre binele noastru!

Fiţi binecuvântaţi!

Lecţiile de la râul Ahava

Ezra 8:21, 23 “Acolo, la râul Ahava, am vestit un post de smerire înaintea Dumnezeului nostru, ca să cerem de la El o călătorie fericită pentru noi, pentru copiii noştri şi pentru tot ce era al nostru. (…) Pentru aceasta am postit şi am chemat pe Dumnezeul nostru. Şi El ne-a ascultat.”

În meditaţia de azi am stat puţin timp asupra acestui verset. Ce face aici Ezra este să le arate de fapt evreilor cum trebuie să se comporte ca popor al lui Dumnezeu în faţa neprevăzutului, în orice moment cheie.

În momentele de cumpănă ale vieţii se pot vedea disciplinele spirituale pe care le urmăm. În momentele de cumpănă suntem expuşi. Fie arătăm cine este Dumnezeul nostru, fie arătăm cine suntem noi. Prin ce face Ezra aici cred că ne arată de fapt două dintre cele mai spectaculoase discipline spirituale ale vieţii sale: postul şi încredinţarea în rugăciune. A fi preot în Babilon, preot al adevăratului Dumnezeu, preot pentru sufletele apăsate de păcatul trădării şi părăsirii lui Dumnezeu nu a fost un lucru uşor. Ezra predă o lecţie spirituală pe care israeliţii trebuiau să o înveţe înainte de a ajunge la Ierusalim: postul şi rugăciunea.

Templul era zidit deja, de ce era nevoie acum la Ierusalim era reconstrucţia spirituală. Israeliţii din Ierusalim aveau nevoie de israeliţi smeriţi şi credincioşi lui Dumnezeu.

Dragii mei, în faţa neprevăzutului avem soluţii. Noi nu ne împiedicăm când nu se mai vede clar capătul unui drum, noi avem postul şi rugăciunea. Cu ele facem loc Luminii să luminezeze întunericul nostru.

Ezra cere o călătorie fericită. Post şi rugăciune pentru o călătorie? Da. Fiindcă nu era important numai să ajungă la Ierusalim ci era la fel de important şi cum ajung ei la Ierusalim. Mulţi dintre noi pierdem adeseori din vedere “călătoria spre” şi facem o adevărată problemă din “destinaţie”. Cred că ce face o destinaţie frumoasă, este suma acţiunilor noastre de dinainte de expediţie. E important planul pe care îl ai, e important bagajul pe care îl ai, şi e şi mai important scopul pentru care mergem unde mergem.

“Mâna Dumnezeului nostru este spre binele lor, peste toţi cei ce-L caută”, (versetul 22) iar acest lucru presupune pentru fiecare credincios un bagaj spiritual pe care trebuie să îl luăm cu noi oriunde.

Fiţi binecuvântaţi!

Ezra

Ezra 7:9b-10 …mâna bună a Dumnezeului Său fiind peste El. Căci Ezra îşi pusese inima să adâncească Legea Domnului şi să înveţe pe oameni în mijlocul lui Israel legile şi poruncile”.

În vremurile tulburi ale robiei babiloniene trăia o familie de evrei ce se trăgeau din spiţa lui Aaron, marele preot. Familia aceasta era a lui Seraia. Dumnezeu l-a binecuvântat pe Seraia cu un fiu pe care l-a numit Ezra (Ajutor, Ajutător). Nu cunoaştem cine a fost soţia lui Seraia dar din felul în care observăm comportamentul său ne putem da seama că aceasta a fost dedicată atât familiei cât şi slujirii lui Dumnezeu. În versetul citat se spune că mâna Domnului era peste el. De ce? În primul rând datorită educaţiei creştine primită de la părinţii săi.

Mâna Domnului a fost peste el datorită ataşamentului său faţă de litera Cuvântului lui Dumnezeu. Pe Ezra nu-l mulţumea suprafaţa textului, el avea dorinţa de  a descoperi subtilităţi, “adâncimi”, el dorea să stăpânească cuvintele lui Dumnezeu ca să le poată trăi şi împărtăşi. Ezra s-a putut confunda cu o Biblie evreiască.Probabil dacă vreun evreu îl întâlnea în timpul săptămânii prin Babilon, acesta ar fi auzit ceva despre Dumnezeul lui Ezra printre cuvintele de salut. Mâna Domnului a fost peste el fiindcă nu găsim altceva la el decât o pocăinţa autentică şi necompromisă arătată în sârguinţa cu care a propovăduit Legea Domnului. Preoţia pentru el era o artă sfântă care trebuia împlinită la nivelul indicat de Maestrul Ceresc care l-a uns să fie gură şi faptă sfântă pentru popor.

Ezra s-a dovedit a fi un preot înţelept. Nu numai datorită lucrării dificile pe care o făcea  -împărţirea Cuvântului lui Dumnezeu în comunitatea evreiască din robia babiloniană,- ci şi datorită ţelului înalt al lucrării sale – descoperirea adevăratului Dumnezeu elitelor politice din Imperiul Persan. Ţel pe care şi l-a îndeplinit. Ne-o confirmă însăşi Artarxerxe, împăratul perşilor care îl descrie pe Ezra în cuvinte alese. Dintr-o scrisoare împărătească reiese că Ezra era “un cărturar iscusit în Legea Domnului”.

Mâna Domnului a fost peste el pentru că Ezra nu a fost mulţumit cu jumătăţi de măsură. El a înţeles că nu e suficient să cunoşti Legea ci e nevoie să o adânceşti (să meditezi la ea ca să o poţi preda şi arăta altora – exact ce trebuie să facă un preot adevărat).

Ezra a primit acest “favoritism divin” al mâini lui Dumnezeu peste el fiindcă el a iubit prezenţa lui Dumnezeu în Cuvânt. Nu cred că e uşor deloc să-ţi mărturiseşti credinţa în faţa unui împărat păgân, dar pasiunea împletită cu chemarea, iscusinţa împreună cu înţelepciunea au câştigat inima lui Artarxerxe care a fost gata să îi dea pe mână o sumedenie de bogăţii pentru ca lucrarea Casei lui Dumnezeu să se finalizeze.

Ne putem noi imagina cât de frumoasă ipostază cu Ezra în faţa lui Artarxerxe, explicând frumuseţea Dumnezeului său. Pentru ce a făcut el istoria nu l-a uitat, iar veşnicia se mândreşte deja cu el.

Să privim spre acest verset de mai sus şi să încercăm prin exemplul personal să primim favorul mâinii lui Dumnezeu peste noi. Dumnezeu va fi cu toţi aceia care vor alege să adâncească Legea Domnului.

Ezra a văzut această “mână a Domnului” oferindu-i ajutor. Noi o vedem cu atât mai mult privind din exterior evenimentele şi observând cum a lucrat Dumnezeu prin acest preot. Toţi suntem chemaţi să adâncim Cuvântul lui Dumnezeu în noi, pentru ca astfel El să dea rod la vremea potrivită exact cum s-a întâmplat în viaţa lui Ezra.

Fiţi binecuvântaţi!

Punga spartă

Hagai 1:5-6 ” Aşa vorbeşte acum Domnul oştirilor: “Uitaţi-vă cu băgare de seamă la căile voastre! Semănaţi mult, şi strângeţi puţin, mâncaţi, şi tot nu vă săturaţi, beţi şi tot nu vă potoliţi setea, vă îmbrăcaţi, şi tot nu vă este cald; şi cine câştigă o simbrie, o pune într-o pungă spartă!”

Am meditat zilele trecute la aceste versete spuse de Hagai poporului israelit întors din robia babiloniană ca să zidească înapoi Templul Domnului. Da, ei se întorseseră pentru a zidi templul dar după ce au ajuns la Ierusalim se pare că pentru o perioadă de 2 decenii lucrările au mers cu încetinitorul şi au investit mai mult în propriile case decât pentru lucrarea la care au fost chemaţi iniţial.

Hagai şi Zaharia au fost proorocii pe care I-a folosit Domnul ca măsură ultimă de har ca să “trezească” duhul amorţit al fruntaşilor evrei.

Hagai îi cheamă la zidirea Templului fără şovăială şi fără jumătăţi de măsură. Practic citind cele două versete observăm că evrei nu mai dădeau atenţie căilor lor. Unde era Domnul din planurile lor, din umblarea lor, din casele lor? Evreii puneau accentul pe casele lor şi pe calitatea vieţii decât pe lucrarea la care fuseseră chemaţi.

“Punga spartă” m-a urmărit zilele trecute. Ceea ce câştigăm risipim atât de uşor, nu-i aşa? Ce azi avem în buzunare mâine va fi în hazna. Suntem o societate consumatoare şi extrem de hotărâtă să facem din bunăstare idealul vieţilor noastre. Acum bunăstarea nu este ceva păcătos, dar a urmări bunăstarea ca unic scop în viaţă este ceva păcătos. “Uitaţi-vă cu băgare de seamă la căile voastre!”,  şi faceţi un exerciţiu de imaginaţie cât de mult alergăm doar ca să avem “mai mult”, “mai frumos”, “mai scump”? Biblia spune că ochiul nu se satură privind… Înţelegeţi ce vreau să spun… Dacă totul e un cerc al existenţei pentru ce merită să strâng şi cum să trăiesc cu băgare de seamă? Răspunsul este mai greu de oferit decât s-ar putea spune: e oare un scop mai măreţ pentru mine? Există o bunăstare pe care să nu o updatez? Da. Iar aceea se numeşte a-L avea pe Cristos ca Mântuitor şi a trăi pentru El. Asa e bunăstarea ce nu se schimbă.

Noi nu suntem unde suntem pentru casele noastre ci suntem pentru zidirea spirituală şi uneori şi materială a bisericii, a Trupului lui Cristos. Nu că e un scop greşit să îţi zideşti o casă, dimpotrivă, să o zidiţi şi pe aia, dar să nu pierdeţi din vedere Casa lui Dumenzeu. Dărnicia, facerea de bine, credincioşia, pot să fie cele mai frumoase roade ale umblării cu scop.

Aşadar, să nu îl pierdem din vedere pe Dumnezeu, să nu ne lăsăm înşelaţi de bogăţiile lumii şi să umblăm după îndeplinirea slujbei de bun lucrător al lui Dumnezeu. Nu ştiu cum sunt “viile” voastre dar fiecare are o vie în care trebuie să intre să lucreze. Ce facem pentru Isus va sta, va rămâne în “punga nespartă a răsplătirii lui Dumnezeu”.

Fiţi binecuvântaţi!

Zidurile inimii

Ezra 4:3 “Dar Zorobabel, Iosua, şi ceilalţi capi ai familiilor lui Israel, le-au răspuns: ” Nu se cuvine să zidiţi împreună cu noi Casa Dumnezeului nostru; ci noi singuri o vom zidi Domnului, Dumnezeului lui Israel, cum ne-a poruncit împăratul Cir, împăratul perşilor.”

Sunt deja în miezul cărţii Ezra şi descopăr că autorul sintetizează în capitolul 4 aproape 100 de ani de istorie, vorbind despre de domnia lui Asuerus,  sau Xerxe (486-464 î.Cr.) si Artarxerxe (464-423 î.Cr.).

Capitolul 3 se încheie în strigăte de bucurie, în elanul pornirii lucrării de reconstrucţie, în reazeşarea sistemelor jertfelor. Totul pare a merge strună în direcţia bună. Capitolul 4 însă descrie intriga întregii cărţi. “Vrăjmaşii lui Iuda şi Beniamin”, cer să li se dea voie să zidească şi ei Templul Domnului, iar fiii robiei nu le permit acest lucru. Iuda şi Beniamin nu le-au permis acestora să zidească, fiindcă cei care cereau acest lucru nu erau parte a poporului lui Dumnezeu.

Aceştia aveau să le pună piedici, mituind sfetnicii şi zădărnicind  lucrarea. Aproape 19 ani lucrarea de zidire a zidurilor şi a Templului a stagnat. Lucrarea a stagnat nu fiindcă Dumnezeu nu i-a ajutat, ci cu siguranţă fiindcă nu şi-au pus încrederea 100% în credincioşia lui Dumnezeu. Poate şi pentru că ei aveau impresia că zidesc din “porunca lui Cir”,  îi fac vulnerabili. De fapt nici ei nu aveau încă o inimă întreagă predată lui Dumnezeu. Mituirea şi învoiala stau ca dovadă a vulnerabilităţii lor.

Nu că Dumnezeu nu ar fi dorit ca zidurile să nu se zidească mai repede, dar cred că a îngăduit această împotmoleală fiindcă El dorea nu vedea doar zidurile Ierusalimului ca importante ci mai ales zidurile inimilor celor care construiau.  Prin mită evreii care construiau dădeau dovadă de o slujire împărtiţă. Ar fi vrut să facă şi lucrarea Domnului dar să cadă şi ceva pentru ei. Tipic afaceristului evreu. Fac ceva nobil, dar ce bine ar fi să ies şi bine financiar. Vedeţi intenţia lor de zidire era bună, procedeul era însă falimentar. Dumnezeu nu poate folosi oameni compromişi în lucrarea Sa, de aceea 18-19 ani, lucrarea se amână, iar Dumnezeu continuă să aibă răbdare intervenind tot mai mult la inima celor care zideau. Lucrarea lui Dumnezeu are nevoie de slujitori dedicaţi 100%. Dumnezeu e dispus să aştepte, să amâne, sau chiar să îşi aleagă pe alţii care să zidească decât să folosească în lucrare oameni uşor de compromis. Odată cu edificarea noului Templu, Dumnezeu avea dorinţa ca şi închinarea lor să se înnoiască. O închinare sinceră, în supunere şi dedicare, în slujire şi smerenie. O casă nouă de închinare cu aceeaşi închinare lipsită de pasiune şi dedicare nu are sens.

Dumnezeu îşi cheamă oamenii la reconstrucţie, dar nu este interesat numai de zidurile materiale ci mai ales de inimile care construiesc. În final conlucrătorii în lucrarea Domnului ajung ei însuşi să fie umpluţi de atributele Celui pe care îl slujesc. Fiii robiei deşi au răspuns în aparenţă bine vrăjmaşilor lor, au căzut fiindcă nu aveau o credinţă puternic ancorată în Dumnezeu, iar Dumnezeu i-a luat uşor, a îngăduit încă 18-19 ani lucrând intens la temeliile inimilor lor până când aceştia au înţeles că Dumnezeu îi va ajuta să zidească “în ciuda” dificultăţilor exterioare. Ce învăţăm este faptul că trebuie să ne analizăm schiţa inimii şi să vedem unde suntem în planul lui Dumnezeu pentru noi, care este locul nostru în lucrarea Sa şi ce facem acolo să facem cu dedicare fără şovăială.

Fiţi binecuvântaţi!