Ce e important ştii?

Romani 8:28 “De altă parte, ştim că toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu, şi anume, spre binele celor ce sunt chemaţi dupa planul Său.”

E important să ştim că toate lucrurile lucrează împreună spre binele (şi nicidecum spre răul) celor ce iubesc pe Dumnezeu. Întrebarea e dacă îl iubim pe Dumnezeu? Atunci nu există nicio îndoială, ci o certitudine, că tot ce se întâmplă are valoare de bine pentru noi. Credinţa e cea care ne ajută să ne bazăm ferm pe această cunoaştere a circumstanţelor vieţii. Prin ea suntem liniştiţi când privim la tot ce se petrece în lume.

Poate treci printr-o încercare şi te întrebi ce e bun în toată situaţia creată? Dacă îl iubeşti pe Dumnezeu, trebuie să ştii că “toate lucrurile” – şi cele mai puţin plăcute, – lucrează spre binele tău.  Uneori nu vezi o turnură favorabilă în derularea lucrurilor, însă chiar şi atunci momentul prielnic prin care te poţi îmbărbăta e să te uiţi la acest cuvânt şi să înţelegi că finalul e “spre binele” tău şi al tuturor celor ce iubesc pe Dumnezeu.

Nu te lăuda!

1Corinteni 1:30 “Şi voi prin El, sunteţi în Hristos Isus. El a fost făcut de Dumnezeu pentru noi înţelepciune, neprihănire, sfinţire şi răscumpărare.”

Nimeni nu se poate lăuda cu ceva înaintea lui Dumnezeu, pentru că existenţa noastră e datorată Fiului Său, Isus Cristos. Natura căzută a omului a fost reabilitată prin viaţa Fiului lui Dumnezeu care a trăit plin de înţelepciune, a trăit o viaţă umblând în neprihănire şi sfinţire, pentru ca la urmă să îşi de-a viaţa ca preţ de răscumpărare pentru toţi. E interesant să trăieşti pentru că El vrea să trăieşti, e frumos să trăieşti când ştii pentru ce trăieşti, e spectaculos să aştepţi fiecare zi ştiind că viitorul şi-e asigurat prin Isus.

Azi mă gândesc asupra acestor lucruri dobândite prin Isus Cristos: înţelepciune, neprihănire, sfinţire şi răscumpărare, adică viaţă din plin.

Multe binecuvântări!

Ce făceau primii creştini la adunare?

Fapte 2:42 “Ei stăruiau în învăţătura apostolilor, în legătura frăţească, în frângerea pâinii şi în rugăciuni”.

Acest mesaj vrea să ne reamintească ce făceau primii creştini când se adunau împreună pentru ca şi noi astăzi să ne cercetăm în lumina Cuvântului şi să vedem dacă stăruim în lucrurile esenţiale pentru zidirea bisericii.

Biserica primară avea mai întâi de toate obiceiul să stăruie în ceva ce avea legătură cu apropierea de Dumnezeu. Asta a însemnat câteva lucruri asupra cărora s-a căzut de accord a fi potrivite pentru serviciile de închinare ale credincioşilor. Verbul “a stărui” este un rezultat al traducerii dintr-un cuvânt de origine greacă care însemna “perseverare”. Iată deci care au fost primele lucruri în care acesţia erau determinaţi să stăruie:

1. Perseverenţa în Cuvântul Evangheliei (ei stăruiau în învăţătura apostolilor)

Nu există continuitate corectă a niciunei biserici dacă la fundamentul ei nu se aşează această învăţătură. Cele mai bizare fenomene ale închinării contemporane (accent pe atmosferă, ambient, pe programe atractive cu formaţii de laudă şi închinare, etc) au luat fiinţă fiindcă oamenii din biserică uită că la temelia închinării trebuie aşezată învăţătura apostolilor: lucrarea Domnului Isus. Apoi cele mai multe denominaţiuni au explodat odată cu abandonarea adevărurilor absolute ale Evangheliei şi acceptarea altor filosofii. Cine are adevărata închinare, adică pe cea biblică? Tind să cred că acolo unde este predicat Cristos, unde I se aduce cinste lui Cristos şi unde Isus Cristos este motivul şi motivaţia închinării.

2. Perseverenţa în comuniune (ei stăruiau în … legătura frăţească)

Mi-aduc aminte de strada pe care stăteam la casa părintească. Unul dintre vecini avea o bancă lângă stradă sub un nuc. Aici obişnuiau vecinii să se întâlnească  şi să discute. Mi-aduc aminte de ce spunea la biserică un frate văzând că fraţii se foiesc să plece fiindcă era 12 dar predica nu era gata. A zis “fraţilor, vă aduceţi aminte de acele vremuri când stăteam până pe la 13-14 la Casa Domnului aşa de drag ne era să stăm împreună aici. Nici nu ne dădeam seama cât trece timpul.” Cu părere de rău o spun, lumea nu mai are timp să se întâlnească. Bisericile sunt goale şi pentru că legătura frăţească trece prin numărarea secundelor unui minut, două, ale unei dimineţi din 7 cât se văd (unii de obligaţi) fraţii la biserică. Lucrurile se pot îndrepta dacă fraţiii ar începe să stăruie în grija pentru cel de lângă el.

3. Perseverenţa în cercetarea sinelui (ei stăruiau în … frângerea pâinii)

Oare nu ar trebui să fie închinarea un loc al cercetării noastre înterioare? Umblăm cu Isus Cristos pe buze dar trebuie transpus în felul de viaţă, în practica fiecărei zile. Nu suntem perfecţi, uneori cădem, de aceea avem nevoie de cercetarea faptelor, a umblării noastre. Cina ne aminteşte de ceea ce a făcut Isus pentru noi, de aceea este bine să abandonăm lucrurile greşite şi să fim cu luare aminte la persoana lui Isus Cristos. Ce a făcut pentru mine? Cât mi-a iertat? Cum mi-a iertat?  Iată câteva întrebări pe care cred ceste bine să le punem când ne apropiem de cina Domnului. Cred că frângerea pâinii era un simbol al frângerii trupului lui Isus de aceea era un moment al îndurerării. Tu ştii cât a suferit Isus pentru tine?

4. Perseverenţa în comunicarea cu Dumnezeu (ei stăruiau… în rugăciuni)

De cele mai multe ori m-am dus la biserică pentru acest motiv: ca să mă rog cu fraţii. Nu ştiu exact cum să descriu starea ce o simt după rugăciunile din biserică. Parcă e un moment în care fiecare se deschide înaintea Domnului într-un mod special. Aşa cred că ar trebui să fie. Nu că ar conta clădirea, dar faptul că aduci înaintea întregii adunării starea ta, că auzi un “amin” puternic la urmă mă face să cred că rugăciunea de la Casa Domnului e cu adevărat specială. Primi creştini stăruiau în rugăciuni. Aş vrea să continuăm şi noi ceea ce îi zidea pe ei odată: rugăciuni, frângerea pâinii, părtăşia frăţească, învăţătura apostolilor.

În ce stăruie biserica ta astăzi? Cred că fiecare credincios ar trebui să contribuie la stăruirea în aceste lucruri care zideau cu adevărat trupul bisericii. Activităţile primilor creştini trebuie privite cu sfială şi ruşine, fiindcă nu trebuie să pierdem elementele care au alcătuit închinarea primilor creştini. Putem privi lucrurile şi în felul ascendent în care au fost puse de Luca în acest verset. Învăţătura apostolilor – e baza închinării, ea continuă cu o strângere a legăturii dintre fraţi care umblă în învăţătura apostolilor, frângerea pâinii se face când sunt toţi fraţii strânşi laolaltă şi stăruie în învăţătura apostolilor, iar rugăciunea este cel mai înalt pisc al închinării când cu întreaga biserică fraţii se roagă cercetându-şi umblarea, mărturisindu-şi păcatele, lăudând Numele Domnului.

Fiţi binecuvântaţi!

Cum să propovăduieşti Evanghelia?

1 Tesaloniceni 1:5 “În adevăr, Evanghelia noastră v-a fost propovăduită nu numai cu vorbe, ci cu putere, cu Duhul Sfânt şi cu mare îndrăzneală. Căci ştiţi că din dragoste pentru voi am fost aşa printre voi.”

Cu siguranţă predicarea Evangheliei ţine şi de artă, dar ce folos să ai artă în vestire dacă îţi lipseşte puterea însoţitoare a Duhului Sfânt. Duhul Sfânt ne-a fost dat ca să avem putere în mărturia lui Hristos. Chiar Domnul Isus spunea ucenicilor că “veţi primi o putere şi-Mi veţi fi martori”, iar acea putere a fost Duhul Sfânt al lui Dumnezeu. Martorul spune ce s-a întâmplat, iar noi suntem chemaţi de Duhul Sfânt la îndrăzneala de a mărtrurisi ce s-a întâmplat la Golgota, cum că Fiul lui Dumnezeu, Isus Cristos a murit pentru fiecare om în parte, pentru ca orice om care va primi această mărturisire să o poată cerceta şi să-şi spele păcatele în sângele jertfei lui Isus Cristos, Mielul fără păcat, pe baza credinţei şi pocăinţei.

Evanghelia, vestea bună a mântuirii, trebuie propovăduită cu putere prin Duhul Sfânt şi cu mare îndrăzneală. Nu e uşor să îi iei apărarea lui Isus, să-I vesteşti moartea şi învierea răscumpărătoare, dar cine o va face atunci când numai tu eşti în mijlocul oamenilor fără cunoştinţa Evangheliei?

Probabil că ceea ce voi cere azi de la Domnul e ceea ce aş vrea să cerem toţi credincioşii Lui: dragostea pentru oameni, acea dragoste gata să mărturisească în orice circumstanţă cu putere şi cu Duhul Sfânt în noi şi prin noi mesajul eliberării de păcate. “Sângele lui Isus ne curăţeşte de orice nelegiuire (păcat/faptă rea)”. Dar drumul nu se opreşte aici: Evanghelia trebuie predată, e un mod de viaţă de aceea versetele de mai jos şi pe care nu le-am scris aici ne îndrumă să călcăm pe urmele vieţii lui Isus Cristos, astfel ca umblarea nostră să fie pilduitoare pentru cei care se uită la noi.

Fiţi binecuvântaţi!

Credincios ca în Berea

Fapte 17:11 “Iudeii aceştia aveau o inimă mai aleasă decât cei din Tesalonic. Au primit Cuvântul cu toată râvna, şi cercetau Scripturile în fiecare zi, ca să vadă dacă ce li se spunea, este aşa.”

Cercetarea Scripturii înseamnă studiu. Studiul înseamnă atenţie şi timp asupra Cuvântului. Am ajuns la concluzia că adeseori scriu schiţele predicilor pe care le audiez la casa Domnului. Obieceiul mi-este favorabil la reţinerea ideilor şi la atenţia mea asupra mesajului vestit. Totuşi în ultima perioada realizez că adeseori deşi scriu predicile pe hârtie prea rar mă întorc la mesajele acelea pentru a le studia mai mult acasă.

Credincioşii din Berea vroiau să experimenteze adevărul, să-l confrunte cu predica. Mă gândesc că şi noi ar trebui să fim dominaţi de primirea cuvântului cu toată râvna.

Mai observ ceva în versetul acesta. Credincioşii din Berea sunt observaţi de Pavel că studiau Cuvântul “în fiecare zi”. Off, cât de puţin suntem noi asemenea acestor fraţi! Perseverenţa, dragostea şi pasiunea faţă de Cuvântul Domnului era aprinsă în cei din Berea căci nu lăsau necercetat Cuvântul nicio zi.

Nu mă miră că în finalul pasajului observăm că Sila şi Timotei au rămas în Berea. Era şi normal să-ţi placă să socializezi cu oamenii de acolo pentru că erau interesaţi de Cuvânt. Aşa să ne arătăm şi noi!

Fiţi binecuvântaţi!