Zidurile inimii

Ezra 4:3 “Dar Zorobabel, Iosua, şi ceilalţi capi ai familiilor lui Israel, le-au răspuns: ” Nu se cuvine să zidiţi împreună cu noi Casa Dumnezeului nostru; ci noi singuri o vom zidi Domnului, Dumnezeului lui Israel, cum ne-a poruncit împăratul Cir, împăratul perşilor.”

Sunt deja în miezul cărţii Ezra şi descopăr că autorul sintetizează în capitolul 4 aproape 100 de ani de istorie, vorbind despre de domnia lui Asuerus,  sau Xerxe (486-464 î.Cr.) si Artarxerxe (464-423 î.Cr.).

Capitolul 3 se încheie în strigăte de bucurie, în elanul pornirii lucrării de reconstrucţie, în reazeşarea sistemelor jertfelor. Totul pare a merge strună în direcţia bună. Capitolul 4 însă descrie intriga întregii cărţi. “Vrăjmaşii lui Iuda şi Beniamin”, cer să li se dea voie să zidească şi ei Templul Domnului, iar fiii robiei nu le permit acest lucru. Iuda şi Beniamin nu le-au permis acestora să zidească, fiindcă cei care cereau acest lucru nu erau parte a poporului lui Dumnezeu.

Aceştia aveau să le pună piedici, mituind sfetnicii şi zădărnicind  lucrarea. Aproape 19 ani lucrarea de zidire a zidurilor şi a Templului a stagnat. Lucrarea a stagnat nu fiindcă Dumnezeu nu i-a ajutat, ci cu siguranţă fiindcă nu şi-au pus încrederea 100% în credincioşia lui Dumnezeu. Poate şi pentru că ei aveau impresia că zidesc din “porunca lui Cir”,  îi fac vulnerabili. De fapt nici ei nu aveau încă o inimă întreagă predată lui Dumnezeu. Mituirea şi învoiala stau ca dovadă a vulnerabilităţii lor.

Nu că Dumnezeu nu ar fi dorit ca zidurile să nu se zidească mai repede, dar cred că a îngăduit această împotmoleală fiindcă El dorea nu vedea doar zidurile Ierusalimului ca importante ci mai ales zidurile inimilor celor care construiau.  Prin mită evreii care construiau dădeau dovadă de o slujire împărtiţă. Ar fi vrut să facă şi lucrarea Domnului dar să cadă şi ceva pentru ei. Tipic afaceristului evreu. Fac ceva nobil, dar ce bine ar fi să ies şi bine financiar. Vedeţi intenţia lor de zidire era bună, procedeul era însă falimentar. Dumnezeu nu poate folosi oameni compromişi în lucrarea Sa, de aceea 18-19 ani, lucrarea se amână, iar Dumnezeu continuă să aibă răbdare intervenind tot mai mult la inima celor care zideau. Lucrarea lui Dumnezeu are nevoie de slujitori dedicaţi 100%. Dumnezeu e dispus să aştepte, să amâne, sau chiar să îşi aleagă pe alţii care să zidească decât să folosească în lucrare oameni uşor de compromis. Odată cu edificarea noului Templu, Dumnezeu avea dorinţa ca şi închinarea lor să se înnoiască. O închinare sinceră, în supunere şi dedicare, în slujire şi smerenie. O casă nouă de închinare cu aceeaşi închinare lipsită de pasiune şi dedicare nu are sens.

Dumnezeu îşi cheamă oamenii la reconstrucţie, dar nu este interesat numai de zidurile materiale ci mai ales de inimile care construiesc. În final conlucrătorii în lucrarea Domnului ajung ei însuşi să fie umpluţi de atributele Celui pe care îl slujesc. Fiii robiei deşi au răspuns în aparenţă bine vrăjmaşilor lor, au căzut fiindcă nu aveau o credinţă puternic ancorată în Dumnezeu, iar Dumnezeu i-a luat uşor, a îngăduit încă 18-19 ani lucrând intens la temeliile inimilor lor până când aceştia au înţeles că Dumnezeu îi va ajuta să zidească “în ciuda” dificultăţilor exterioare. Ce învăţăm este faptul că trebuie să ne analizăm schiţa inimii şi să vedem unde suntem în planul lui Dumnezeu pentru noi, care este locul nostru în lucrarea Sa şi ce facem acolo să facem cu dedicare fără şovăială.

Fiţi binecuvântaţi!

 

Advertisements

Locul de care trebuie să ştii

Ezra 3:3 “Au aşezat din nou altarul pe temeliile lui, măcar că aveau să se teamă de popoarele ţării, şi au adus arderi de tot Domnului, arderile de tot de dimineaţă şi de seară.”

În capitolul 3, cei care au venit cu Zorobabel din Babilon la Ierusalim. Ei veniseră să refacă relaţia ruptă cu Dumnezeu prin păcat. Relegarea relaţiei lor trebuia să fie intermediată de jertfe, jertfele poruncite de Dumnezeu prin Moise în cartea Levitic. Ce descoperim acum la popor este setea după închinare: Ezra 3:1 “…poporul s-a strâns ca un singur om la Ierusalim”. De ce? Fiindcă erau în luna a 7-a , iar în vremea aceea toţi bărbaţii trebuiau să se suie la Ierusalim la ultima sărbătoare din an, sărbătoarea Corturilor. Dorinţa întâlnirii trebuie să vină din partea omului.

Dumnezeu şi-a răscumpărat poporul Său din Egipt ca să poată avea o relaţie cu el, ca El să fie Dumnezeul lor. A creat apoi contextul ca omul să se poată apropia prin ascultare şi supunere faţă de Legea Sa, fiindcă El este sfânt şi omul cu se putea apropia de Dumnezeu oricum. Apoi a dat porunci privitoare la locul întâlnirii cu El să fie Cortul întâlnirii. Acolo le-a spus israeliţilor că El se va aşeza şi va locui în mijlocul lor. Condiţia întâlnirii era împlinirea Legii. Astfel, avem Legea şi Cortul întâlnirii cele 2 premise pentru închinare. Dacă ar fi fost lăsată de Dumnezeu doar legea, imaginaţi-vă cât de greu ar apăsa asupra noastră conştiinţa, fiindcă ştim din Biblie că “toţi au păcătuit şi sunt lipsiţi de slava lui Dumnezeu”. Prin lege omul realizează standardul înalt pe care îl cere Dumnezeu, standard pe care omul nu îl poate împlini. Dumnezeu a adăugat la Lege şi Cortul întâlnirii, creând astfel un loc în care se pot rezolva conflictele cu standardul cerut prin Lege. Dumnezeu a creat Cortul din dorinţa ca relaţia omului cu El să nu se rupă ci să poată continua.

La cort era prezent altarul pe care se ardea jertfa necurmată ce garanta prezenţa lui Dumnezeu. Sistemul jerfelor era ceea ce dădea unicitate închinării de la Cort a evreilor.
“Arderea de tot pe care au adus-o israeliţii în Ezra 3:3 le aducea aminte acestora că sunt ai Domnului în întregime, în totalitate, exact cum se face scrum întreaga jertfă. Trei erau jertfele pe care le-a poruncit Dumnezeu poporului Său: arderea de tot, jertfa de mulţumire şi cea pentru păcat. Ce-a de-a doua le arăta evreilor că întreaga lor viaţă depinde de Dumnezeu iar jertfa pentru păcat le sublinia faptul că ei erau datori să dea socoteală lui Dumnezeu pentru orice lucru” (detalii în Beniamin Fărăgău -Ezra, Cluj-Napoca, 2011).

Noi astăzi avem intrare liberă la Tatăl prin Isus Cristos, jertfa neprihănită dată la moarte pentru păcatele lumii. Prin mortea Sa închinarea oamenilor nu mai este mijlocită de Templul de pietre ci se face prin intermediul Trupului lui Cristos care este Biserica. Noi ajungem la Dumnezeu prin Isus Cristos. “Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine”, spune Însuşi Mântuitorul nostru. Crucea şi jertfa lui Cristos au un rol esenţial în închinarea noastră, Biserica are rolul de a facilita apropierea noastră de Dumnezeu. Nu putem veni înaintea lui Dumnezeu fără jertfă, de aceea avem nevoie de altar. ReConstrucţia relaţiei noastre cu Dumnezeu trebuie să înceapă de la cruce fiindcă acolo ne ducem cu toate păcatele noastre, acolo aducem mulţumiri şi acolo dau socoteală de umblarea mea. 

Realizez că meditaţia de azi trebuie să aibă de a face cu o introspecţie a vieţii interioare: mai e dorinţă de închinare, realizez câte a făcut Dumnezeu pentru ca eu să am o relaţie personală cu El, ştiu eu unde este altarul închinării şi ce trebuie să pun pe el?