De ce atârnă binecuvântarea omului?

Ieremia 17:5-8
5 Aşa vorbeşte Domnul: „Blestemat să fie omul care se încrede în om, care se sprijină pe un muritor şi îşi abate inima de la Domnul!
6 Căci este ca un nenorocit în pustiu şi nu vede venind fericirea; locuieşte în locurile arse ale pustiului, într-un pământ sărat şi fără locuitori.
7 Binecuvântat să fie omul care se încrede în Domnul şi a cărui nădejde este Domnul!
8 Căci el este ca un pom sădit lângă ape care-şi întinde rădăcinile spre râu; nu se teme de căldură când vine, şi frunzişul lui rămâne verde; în anul secetei nu se teme şi nu încetează să aducă rod.

Cum arată un om care nu vrea să îl aibă pe Dumnezeu cu El?

1.Când Ieremia traduce “încrederea în om” o face egală cu încrederea într-un muritor. În momentul când inima unui om se încrede într-un muritor acel om îşi abate de fapt inima de la Domnul. Este umblarea noastră definită prin umblare prin credinţa în Isus Cristos şi în Cuvântul lui Dumnezeu?  Dacă ne încredem în om suntem puşi sub osânda acestui blestem şi suntem deja departe de Faţa Domnului. Un om fără Dumnezeu este un om pentru care oamenii sunt singurul lui sprijin. Ce face însă în ziua când oamenii îl părăsesc? Răspundeţi-vă voi fiecăruia.

2.Un om fără Dumnezeu este un om “nenorocit”, ” nu vede venind fericirea”, locuinţa sa este goală de oameni cu care să se bucure cu adevărat. Cu alte cuvinte îi lipseşte adevărata fericire a vieţii dată de umblarea prin încrederea în Domnul.

Cum arată omul binecuvântat?

Este un pom sădit lângă ape “nu se teme” de potenţialele pericole. Nu încetează să aducă roade. În altă parte a Bibliei, în psalmul 1, omul fericit este ca un pom sădit lângă un izvor de apă care îşi dă rodul la vremea lui.
Slavă Domnului pentru toţi aceia care înţeleg că Biblia este izvorul de viaţă, apa vieţii care alimentează vieţile noastre cu putere şi dragoste faţă de semeni şi mai ales faţă de Dumnezeu. Încrederea în Domnul este cheia frumuseţii sale interioare. Dacă ne încredem în Domnul nu avem de ce să ne temem, avem un Dumnezeu care zi de zi ne face să fim plini de putere, prin Cuvânt. Ne alimentăm cu voia Sa, devenim mai încrezători în ce spune şi promite Biblia şi ne umplem de Duhul lui Dumnezeu. Un om binecuvântat este caracterizat de încrederea în Domnul. Binecuvântarea atârnă de încrederea noastră în Dumnezeu. Noi ştim că El ne vrea binele, ne vrea mântuiţi prin credinţă.

Fiţi binecuvântaţi!

Bunăvoinţa lui Dumnezeu

Psalmul 90:17 “Fie peste noi bunăvoinţa Domnului Dumnezeului nostru! Şi întăreşte lucrarea mâinilor noastre, da, întăreşte lucrarea mâinilor noastre!”

“Bună+voinţa Domnului Dumnezeului nostru” ne ţine în viaţă. Crezi asta? Noi în lumea noastră mică ne luptăm să ajungem ziua de mâine. Fiecare zi este o nouă aşteptare, o nouă luptă de supravieţuire. Pentru Dumnezeu fiecare zi este ca o mie de ani, dar cred cu tărie că fiecare zi este şi o zi de împlinire a planului Său cu privire la noi.

Moise în psalmul 90 încheie o pledoarie despre statornicia şi primordialitatea lui Dumnezeu cât şi efemeritatea omului. Dumnezeu este “înainte ca să se fi născut munţii”, şi “înainte să se fi făcut pământul”. Cine este El şi cine suntem noi? El este Cel care ne-a creat, Creatorul omului şi al universului. Suntem dependenţi de El. Dacă suntem creaţi de Dumnezeu şi noi avem probleme, El ne poate ajuta. Suntem dependenţi de ajutorul Său divin.

Să strigăm către Dumnezeu să-şi arate bunăvoinţa Sa faţă de noi. Bunăvoinţa este “purtarea sau atitudinea binevoitoare faţă de cineva; înseamnă îngăduinţă.” Dumnezeu în bunăvoinţa Sa L-a trimis pe Isus Cristos, Fiul Său, ca prin neprihănirea Sa să i-a vina păcatelor noastre fără nicio plată din partea noastră. Singura jertfă de la noi e credinţa, acea încredere neclintită planul binevoitor de salvare al lui Dumnezeu în Isus Cristos şi moartea Sa ispăşitoare. Sângele lui Cristos în locul sângelui nostru, moartea lui în locul morţii noastre. Asa este definiţia extremă a binevoinţei divine. E dorinţa acerbă a lui Dumnezeu ca noi să avem un mijloc de salvare. Şi astăzi trăim prin această binvoinţă.

De câte ori a fost Dumnezeu binevoitor faţă de noi? Dacă ne gândim bine ne dăm seama că avem un Dumnezeu plin de dragoste faţă de fiecare dintre noi. E binevoitor, e bine intenţionat, e îngăduitor. Fiecare avem păcate, avem căderi, avem perioade slabe în credinţă. Să privim cu încredere spre un Dumnezeu care ne vrea binele şi să cerem mereu ajutorul Său. Dumnezeu e bine+voitor.

Fiţi binecuvântaţi!

Te mai iubeşte Dumnezeu?

Isaia 54:10 “Pot să se mute munţii, pot să se clatine dealurile, dar dragostea Mea nu se va muta de la tine şi legământul Meu de pace nu se va clătina, zice Domnul, care are milă de tine.”

Ideea principală a capitolului 54 este acţiunea de îndurare a lui Dumnezeu faţă de poporul Israel. Imaginaţi-vă ce rezonanţă au cuvintele de mai sus în inima unui om aflat în robie? Nu este el încurajat să ştie că Dumnezeu este acelaşi în dragostea Lui cu toate că omul a ajuns în robie din cauza neascultării faţă de poruncile lui Dumenzeu? Robia lui Israel este o consecinţă a nesocotirii dragostei lui Dumnezeu. Depărtarea noastră de Domnul este consecinţa lipsei noastre de dragoste. Totuşi cum ne iubeşte Domnul, în ciuda faptelor noastre?… Ne iubeşte în Cristos.

Dragostea este cel mai puternic atribut al lui Dumnezeu. În meditaţia de data trecută am vorbit de un atribut esenţial al dumnezeirii: răbdarea. În această meditaţie vorbesc despre esenţa lui Dumnezeu: dragostea.

a. Dumnezeu iubeşte necondiţionat.

Cum ne iubeşte Domnul? Isaia 54:10/a “Pot să se mute munţii, pot să se clatine dealurile”; cu alte cuvinte orice lucru groaznic ar veni peste noi, orice s-ar putea întâmpla Dumnezeu nu devine neiubitor.
Unii interpretează întâmplările rele ca o răutate a unui Dumnezeu căruia îi face plăcere să pedepsească. NICIDECUM. Dumnezeu şi când pedepseşte o face pentru că ne iubeşte. Inima lui e tristă pentru că trebuie să procedeze astfel. Chiar şi atunci când păcătuim, Dumnezeu se întristează dar nu ne urăşte, El se desparte de oamenii răi dar dragostea Lui nu se schimbă, fiindcă abia aşteaptă să le vină în ajutor.

b. Dumnezeu iubeşte necontenit

“…dragostea Mea nu se va muta de la tine, şi legământul Meu de pace nu se va clătina.” Există zile în care cădem în disperare că Dumnezeu ne-a uitat, a tăiat ţeava cu alimentare de dragoste. De fapt dacă ne uităm sinceri dragostea noastră s-a răcit faţă de El. Observ asta în viaţa mea. Când nu mai am acel timp de citire şi meditaţie încep îndoielile. Dumenzeu era acolo, mă aştepta să mă întâlnesc cu El dar eu nu am mai ajuns… Dragostea lui Dumnezeu nu se mută de la noi, legămintele Sale pentru noi rămân în picioare. ” Cu nici un preţ n-am să te las, cu nici un chip nu te voi părăsi” – acesta este felul în care trebuie să ne gândim la Dumnezeu.

c. Dumnezeu iubeşte prin însăşi natura Sa
Când spun că Dumnezeu iubeşte natural, mă gândesc că El nu iubeşte prin acceptarea cuiva, adică cu reţineri. El este dragoste, este felul Său să iubească. Versetul 10 se încheie cu această frumoasă expresie ” are milă de tine”. De fiecare dată când Dumnezeu are milă de noi primim o palmă peste obrazul credinţei în El. Ştiţi de ce? Fiindcă lui nu îi este greu să aibă milă, chiar dacă asta se întâmplă ca o consecinţă a îndepărtării noastre de El. Mila este acţiunea dragostei Sale. Dumnezeu iubeşte şi de aceea îşi desfăşoară mila Sa faţă de noi în Cristos. Fiul Său Isus Cristos este oglindirea slavei lui Dumnezeu. În El cunoaştem mila Tatălui noastru din ceruri. Isus Cristos a avut milă de oameni: i-a vindecat, le-a legat răni, le-a vorbit despre slavă şi mântuire, şi Şi-a dat viaţa pentru toţi oamenii. Isus Cristos este oglindirea dragostei lui Dumnezeu pentru oameni. O dragoste naturală, adică o iubire care este însăşi esenţa caracterului lui Dumenzeu. O iubire revărsată în milă. Milă revărsată în jertfă înlocuitoare.

Fiţi binecuvântaţi!

Dumnezeu este bunatate

Psalmul 86:5,13 “Căci Tu eşti bun, gata să ierţi, şi plin de îndurare cu toţi cei ce te cheamă.” […] “Căci mare este bunătatea Ta faţă de mine, şi Tu îmi izbăveşti sufletul din adânca locuinţă a morţilor.”

Azi am avut o oprire serioasă în meditaţia asupra Scripturii în legătură cu bunătatea. Mă învârt de peste 10 zile într-un context în care caut să rezolv câteva probleme. Ieri, psalmul 84 m-a făcut să realizez că atunci când un credincios face ceva, el caută să rezolve lucruri cu încrederea pusă în Dumnezeu. Adeseori când reuşesc într-un lucru pun “vina” pe abilităţile mele, nu pe Dumnezeul care instrumentează frumos diferitele aspecte ale vieţii mele. Când spun “instrumentează” mă gândesc la o sumedenie de versete care au legătură în principal cu unul singur “nu te teme căci Eu sunt cu tine, nu te uita cu îngrijorare căci Eu sunt Dumnezeul tău, Eu te întăresc, tot eu îţi vin în ajutor, Eu te sprijinesc cu dreapta Mea biruitoare.” Dumnezeu ne vrea binele, noi însă trebuie să avem încredere că El nu ne vrea răul. Aşa am ajuns azi să realizez cât de mare este bunătatea Sa faţă de noi.

Psalmul 86 este o rugăciune a lui David. Ce spune versetul 5 şi 13? Admit că Dumnezeu este bun, gata să ierte, plin de îndurare şi interesat să izbăvească sufletul nostru din locuinţa morţilor. Oare nu este asta o frumoasă definiţie a cuvântului bunătate?

Oridecâteori diavolul strecoară în inima noastră îndoială şi necaz, Dumnezeu ne şopteşte ” Eu sunt bun cu tine”; oridecâteori cel rău caută să ne arate păcătoşenia, Dumnezeu ne şopteşte ” Eu sunt plin de îndurare”; oridecâteori marele înşelător ne amăgeşte cu absenţa lui Dumnezeu din viaţa noastră, Dumnezeu ne vorbeşte cu dragoste spunându-ne ” sunt cu Tine oriunde ai fii, cheamă-Mă şi îţi voi răspunde.”

Există un atribut pe care nu ar trebui să îl pierdem din vedere niciodată când ni-l imaginăm pe Dumnezeu: bunătatea.

Totul capătă sens cu privire la Dumnezeu (chiar şi mânia Lui) atunci când îl vedem pe Dumnezeu mai întâi plin de bunătate. Ţi-L poţi imagina aşa zilnic? Versetul 13 ne spune fiecăruia ” Căci mare este bunătatea Ta faţă de mine”…

Fiţi binecuvântaţi!

Celei care m-a întregit,

Deşi s-ar zice adesea că-s bun la spus cuvinte
Şi ard de nerăbdare să ţi le înşir perfect
Prin versurile acestea priveşte-mă cu toate
defectele-mi sunt daruri, cu care te iubesc.

S-ar zice că-s tăcut… Hmm! Tăcerea mea e tâlc
Cu tine lepăd toată necuvântarea grea…
De tac de suferinţă, din ceartă sau amar
Tu ştii ce e cu mine şi care-i starea mea.

Citim ades Scriptura şi-o încâlcesc în pilde
Idei curg des din mine cu orele în şir
M-ai învăţat deunăzi că nu sunt toţi ca mine
Vorbind ţin ceasu-n faţă gândind… mai explicit!

E cruntă potrivirea când şed cu tine-alături
Că îmi citeşti pe buze cuvintele pe rând
E un defect de-o viaţă să nu le spun pe toate
Dar tu îmi pui vocale ideilor din gând.

De fire-s cam îngust! …am zis-o şi pe asta!
Dar geometria vieţii prin tine s-a lărgit!
E greu ce-i drept să-mi mistui un lucru ca şi ăsta
Dar orizont la planuri tot tu mi-ai dăruit.

Încet mă mişc în toate; analizez, gândesc, analizez…
Tu mă trezeşti la viaţă cu mintea-ţi dezgheţată
– Nu-i timp acum, grăbeşte-te un pic!
Iar eu răscumpăr vremea ce-atât am încâlcit!

Sunt chesti mici, ce are?… Uit piaptănul, că-l uit!
Şi rola pentru scame, şi dungile cămăşii, ciorapii asortaţi
O, Doamne? Cum fără jurăminte m-a îmblânzit… eu, leul?
Şi-cum privesc în urmă: ce look perfect aveam!

Ce-atâta modă frate!… Nu-i mintea idelul?
Hmm… Pân’ să te am pe-aproape eram un tip de lemn
Tu-n zorii dimineţii mi-aşteni cu drag ţinuta
Şi fiecare haină îmbini cu drag şi zel.

Ce vremuri hrănitoare cu ochiuri mii de ouă
Cartofi, slănină, ceapă şi usturoi din plin!
Când spui că dimineaţa nu-i voie aia şi aia…
Colegi din tinereţe… Iertaţi-mă deplin!

Şi multe alte lucruri mi le aud în minte
Frâmânt, fac presupuneri, şi mă arunc în vânt
– Mai potoleşte-ţi mintea, nu-i Dumnezeu cu tine?
Şi-aşa curaj pe viaţă îmi dai plâpând în gând.