“Să nu ai alţi Dumnezei în afară de Mine”

Exod 20:3
Să nu ai alţi dumnezei în afară de Mine înseamnă pentru mine a mă închina doar lui Dumnezeu. Înţeleg despre Dumnezeu că nu vrea să împartă locul cu nimeni. Viaţa mea este de la El, tot ce am este de la El, aşa că eu trebuie să îi dau  închinarea. A mă închina în faţa lui Dumnezeu înseamnă a-L recunoaşte ca Domn şi Stăpân al vieţii mele.
În Biblie ni se spune că nu putem sluji la doi stăpâni, fiindcă inevitabil vom urî pe unul şi pe celălalt îl vom iubi. Ataşamentul nostru faţă de Dumnezeu trebuie să fie mereu puternic, strâns, sudat.
Expresia scoate în evidenţă recunoaşterea existenţei de Dumnezeu venită chiar din  gura Sa. Deopotrivă pot înţelege că există şi alţi dumnezei.
Să rămânem ataşaţi de adevăratul Dumnezeu înseamnă să-L cunoşti cât mai intim şi mai profund. Pentru asta e nevoie de studiu, de Biblie, de timp petrecut cu El în părtăţie…
Fiţi binecuvântaţi!

“Să punem mâna pe ţară!”

Numeri 13
Caleb şi Iosua cele două iscoade, ajung în Canaan. Faţă de celelalte iscoade aceştia nu se sperie când îi văd pe uriaşi (copiii lui Anac) şi nu-şi pierd nădejdea.
Adeseori în viaţă Dumnezeu îţi scoate în cale uriaşi. Te trimite să iscodeşti teritorii pe care ţi le-a promis ţie (poate o carieră, o îndeletnicire, un meşteşug, o experienţă nouă) dar tu te opinteşti de primul obstacol. Ţi se pare că orice ai face nu poţi trece de zidul numit: “uriaşi” iar deznădejdea ţi se strecoară în inimă.
Creştinul este un om plin de încredere. A umbla cu Domnul presupune a conştientiza că El este cu tine mereu.  Îndemnul lui Caleb “Haidem să ne suim să punem mâna pe ţară! v13:30 îmi arată o credinţă care nu dă greş. O credinţă bine ancorată şi plină de putere: o credinţă în Dumnezeu! Eşti gata să începi să mergi cu gândul la biruinţă în direcţia în care te cheamă Dumnezeu?

Cum să apreciezi mâncarea?

Când eram copil, bunicul mă punea să mulţumesc pentru mâncare înainte de a o mânca. Obiceiul l-am păstrat până azi şi cred că e o binecuvântare. Mă face să apreciez ceea ce am în faţă ca fiind nu numai un merit al bucătarului ci şi al lui Dumnezeu.
Exod 16
Exodul 16 ne prezintă cârtirea cu privire la mâncare. Se întâmplă uneori să nu ai îndeajunsă pâine.  Când eşti tentat să te cerţi cu Domnul pentru lipsa mâncării ai grijă. Încercarea prin care treci atunci s-ar putea să fie un avertisment din partea lui Dumnezeu cum că te bizui prea mult pe capacitatea ta de a-ţi potoli stomacul şi că energia ta e canalizată poate prea mult acolo. Oricum mai mult decât pe Domnul. În primul rând toţi suntem tentaţi să ne asigurăm burţile dar lecţia de azi ne spune că e mai bine să ne saturăm viaţa sufletului. Aici evreii primesc porunci cum să reacţioneze faţă de binecuvântările pe care le primesc odată cu mana zilnică. Dumnezeu îi învaţă cum să-şi gestioneze cămările şi cum să mănânce. Apreciează darul mâncării atent la următoarele…

v 16 Fiecare din voi să strângă cât îi trebuie – nu mai mult. Asigurarea pe timp înainte nu este un păcat, dar asigurarea cu hrană în cantităţi industriale e păcat. Cât îţi trebuie ţie ca să trăieşti decent?

v19 …nimeni să nu lase ceva din ea până a doua zi dimineaţă – mănâncă cât îţi strângi. Nu strânge, nu găti doar ca să ai de unde arunca. Conform îndemnurilor Domnului cine aduna mai multă mană nu numai că nu a mai avut  nici un folos de ea dar a atras mânia lui Moise. Şi noi strângând ca hapsânii devenim exemple de prădători. Isus Cristos la înmulţirea pâinilor îi pune pe ucenici să adune firimiturile. Totul este important.

v27 … unii din popor au ieşit să strângă mană, dar n-au găsit. – pentru că au căutat-o când nu trebuie. Nu te pune să strângi hrană şi să o găteşti decât în momentele potrivite. Duminica nu e o zi bună să munceşti la oale, ci ea este o zi de odihnă trupească şi sufletească. Rezultatul căutării evreilor ieşiţi să adune în Sabat reprezintă un răspuns lumesc la binecuvânările lui Dumnezeu faţă de ei. În loc să fie duminica pentru noi zi în care ne bucurăm de mâncare, parcă nici atunci nu ne ştim odihni în alergarea pentru stomacul nostru.

Fiţi binecuvântaţi!

Trecerea Mării Roşii

Exod 14
Trecerea Mării Roşii îmi dă şansa de a învăţa primele lecţii ale umblării cu Dumnezeu. Realitatea experienţei poporului evreu ne conduce la concluzia că orice credincios care începe să umble cu Dumnezeu alături are parte de înfruntat obstacole. Obstacolele sunt încercări ale credinţei menite să întărească convingerea poporului cu privire la cine este Dumnezeu. Care au fost obstacolele pe care le-au înfruntat evreii?
1. Deruta izbăvirii v.1-10
Evreii văd că de fapt nu au scăpat de egipteni. Ei se apropie de Marea Roşie. Înainte nu-i cale de mers, înapoi nu se pot întoarce aşa că poporul intră în derută. Încotro? Unii dintre israeliţi îi contestă lui Moise decizia de a părăsi Egiptul, în timp ce alţii se roagă cu ardoare strigând către Dumnezeu. Realitatea acestei întâmplări ne conduce la următoare afirmaţie: dacă ai ales să asculţi de Domnul nu te aştepta la a fi scos din lume afară. Viaţa credinciosului convertit nu înseamnă scoaterea din lume afară ci convieţuirea în lume dar nu după obiceiurile lumii. Israeliţii trebuiau să înveţe aşadar că într-un fel ei au ieşit de sub autoritatea lui Faraon şi acum sunt sub autoritatea lui Dumnezeu. Izbăvirea de care au parte evreii era una în care ei beneficiază de călăuzire. În deruta izbăvirii, diavolul vrea să strecoare în noi frica de trecut. Trecutul are viaţa noastră păcătoasă, chinul ei, robia şi tot ce e mai rău. Diavolul vrea mereu să ne invadeze prezentul cu trecutul. Diavolul derutează mulţi credincioşi prin a ne ameninţa cu trecutul nostru. Singura cale de a scăpa este încredinţarea în mâinile Domnului, mărturia naostră schimbată şi credinţa noastră.

2. Deznădejdea morţii v11-14
Evreii erau atât de speriaţi văzând lipsa alternativelor încât se gândeau la moarte. Unii îi reproşau acum lui Moise alegerea de a pleca din Egipt. Când evreii dau de greu sunt gata să compare situaţia actuală cu cea din trecut. Dumnezeu îi aduce pe buza morţii ca aceştia să poată vedea puterea lui Dumnezeu şi dragostea Sa faţă de ei. Nimeni nu poate izbăvi aşa cum te izbăveşte El. Calea din deznădejdea morţii era încredere în Dumnezeu, prin încredinţarea vieţii lor în mâinile Creatorului. În text apare intervenţia lui Moise care le atrage atenţia asupra câtorva aspecte:
a. Domnul Se va lupta pentru voi – cred că Moise credea în izbăvire, dar o vedea pe uscat. Nici Moise nu bănuia că Dumnezeu va izbăvi poporul în maniera în care a făcut-o. Moise ştia că Dumnezeu nu va lăsa poporul. Moise este un exemplu de încredere în Domnul în situaţii limită, fără ieşire. În faţa morţii, în faţa problemelor fără scăpare, există varianta încrederii în ajutorul lui Dumnezeu. Acesta de multe ori apare acolo unde mintea omului nu şi-ar putea-o închipui.

b. voi, staţi liniştiţi – cred că nici unul dintre evrei nu aveau inima liniştită în acele momente. Cine poate sta liniştit într-o asemenea situaţie este cu adevărat un om puternic din punct de vedere spiritual.
Învăţătura este aceasta: voi îl aveţi pe Domnul. Biblia spune clar că El nu va lăsa copiii Săi să-şi cerşească pâinea, nu va lăsa orfanul, nici văduva. În situaţii limită suntem provocaţi să privim la autoritatea şi suveranitatea lui Dumnezeu în toate. Nimic nu se întâmplă la voia întâmplării. David în psalmul 23, nu se confruntă cu mortea dar vorbeşte de umbra morţii. Chiar dacă ar fi să… nu mă tem de nici un rău, căci Tu eşti cu mine…

3. Deplasarea prin credinţă – v16-31
A trece cu Domnul prin viaţă înseamnă a umbla prin credinţă. Trecerea Mării Roşii ne provoacă şi pe noi la a înţelege că uneori suntem nevoiţi să umblăm prin locuri în care n-am mai fost niciodată. A umbla cu Domnul înseamnă a te lăsa în voia Sa. Între valurile Mării Roşii suntem pe drumul izbăvirii. “Spune copiilor lui Israel să pornească înainte” (versetul 15). “Înainte” era marea, era necunoscutul, era scăparea lor. Înainte însemna avântarea pe drumul indicat de Domnul. Umblarea prin credinţă ne provoacă să mergem prin locuri vegheate de Domnul. Singura cale de izbăvire din partea Domnul este “înainte”. Nu ştiu pe unde te provoacă Domnul să umbli, dar vreau să cred că uneori n-avem de ales. Uneori nu există alternative la umblarea cu Dumnezeu. Domnul Isus Cristos era în grădina Ghetsimani. Plângea rugându-se ca dacă este cu putinţă să fie altfel. Nu se putea. Singura opţiunea era moartea Sa pentru omenire. Dumnezeu în Domnul Isus ne arată ascultarea de El înseamnă a renunţa la căile sau “variantele” noastre de drum şi la a urma îndeaproape voia lui Dumnezeu. Indiferent dacă ni se pare o adevărată nebunie calea Sa va fi mult mai bună pentru că pe acolo nu suntem singuri, ci suntem cu El.  Umblaţi cu Dumnezeu!
Fiţi binecuvântaţi!

Pericolul împietririi inimii

Exod 7:14-25, 8:1-32
Împietrirea inimii se întâmplă când refuzi repetat chemarea la ascultarea de Dumnezeu deşi ai suficiente minuni înaintea ochilor ca să îl crezi pe cuvânt pe Dumnezeu. Faraon are parte de o impunătoare demostraţie de forţă din partea Domnului şi tot nu se lasă înduplecat să asculte de Moise, trimisul Domnului. Observând atitudinea lui Faraon în urma urgiilor se poate observa cum refuzul conştient şi repetat de a asculta de Dumnezeu îl îndepărtează tot mai mult pe Faraon de la inima de carne spre inima de piatră. Cum este posibilă împietrirea inimii?
1.  Faraon respinge mesajul pentru renumele Său.
Exod 7:23 “Faraon s-a întors de la râu; dar nu şi-a pus la inimă aceste lucruri”.
Există oportunităţi pe care le avem din partea Domnului pentru ascultare. Sensibilizarea inimii este provocată la Faraon printr-o primă urgie: transformarea apelor în sânge. Cum reacţionează? NU PUNE LA INIMĂ ACESTE LUCRURI. Faraon vede că poate face aceleaşi lucruri şi vrăjitorii săi aşa că nu le consideră lucruri extraordinare. Mă gândeam cum şi alţi oameni îl resping pe Dumnezeu din acelaşi considerent al renumelui. Probabil că Faraon nu dădea doi lei pe Moise şi nici pe ceea ce auzea de la el. Probabil se uita la cine este el în comparaţie cu umilul Moise. Era prea de tot să asculte de un cioban evreu. Pocăinţa îi este la îndemână dar Faraon se arată ignorant.
2. Faraon respinge mesajul pentru că are răgaz. Exod 8:15 “Faraon văzând că are răgaz să răsufle în voie, şi-a împietrit inima…”. Faraon vede că scapă de broaştele celei de-a doua urgii şi răsuflă uşurat. Acestea erau peste toată ţara, de umpleau casele iar Faraon este şi de această dată un personaj cu un răspuns curios. Când îl întreabă Moise când să se roage ca Dumnezeu să  îndepărteze broaştele, Faraon răspunde “mâine”. Pentru Faraon mâine este ziua pe care nu este stăpân. Are impresia că este stăpân pe ziua de azi. Răgazul este ceea ce ne dă şi nouă Dumnezeu să avem cât timp trăim. Însă timpul este al Domnului. Noi nu suntem stăpâni pe noi înşine, nu ştim ce aduce ceasul de mâine. Amânarea până la o proximă dată este ceea ce fac oamenii adeseori când scapă cu bine dintr-o situaţie dificilă. Dacă se întâmplă ca Domnul să îi scape atunci răsuflă în voie, ca Faraon, şi uită că Dummnezeu i-a izbăvit. Faraon are la îndemână pocăinţa dar amână iar inima lui devine tot mai reticentă la mesajele lui Moise.
3. Faraon respinge mesajul pentru că se reazemă pe Sine
Exod 8:19 “Şi vrăjitorii au zis lui Faraon: Aici este degetul lui Dumnezeu! Dar inima lui Faraon s-a împietrit şi n-a ascultat de Moise şi de Aaron…” 
Vrăjitorii nu mai pot face păduchi şi recunosc prezenţa şi autoritatea lui Dumnezeu în această urgie. Mărturia lor înaintea lui Faraon ne demostrează cât de reticent ajunsese Faraon. Ba mai mult. Faraon ajunge acum să nesocotească chiar şi neputinţa umană de a realiza ceea ce a făcut Dumnezeu. Faraon ajunge aici să se rezeme pe Sine. E un fel de nu-mi pasă, tot o să mă descurc eu cumva. Dumnezeu este îndelung răbdător. El îl trece prin faţa ochilor lui Faraon măreţia Sa dar acesta nu ia seama. Mulţi trăiesc astăzi o viaţă de independenţă, axaţi pe puterea lor de a face lucruri. Din păcate Faraon nu-L recunoaşte pe Dumnezeu ca Dumnezeu şi ajunge să plătească scump pentru încăpăţânarea asta. Inima lui Faraon nu mai e sensibilă la mesajul lui Dumnezeu. Mai târziu continuând în neascultare şi refuz, Dumnezeu va fi cel care îi va împietri inima.
Să avem grijă ca să ne verificăm sensibilitatea inimii la poruncile lui Dumnezeu. Orice cuvânt al lui Dumnezeu nu se întoarce fără rod, orice cuvânt ar trebui să ajungă să ne influenţeze pozitiv viaţa de credinţă: fie prin mustrare, fie prin pocăinţă, fie prin îmbărbătare, etc. Dacă Dumnezeu ne vorbeşte este pentru ca noi să luăm seama. Păstraţi-vă inima de carne!!!
Fiţi binecuvântaţi!