Zi și noapte în rugăciune

Neemia 1:6-7 „…ascultă rugăciunea pe care ți-o face robul Tău acum, zi și noapte, pentru robii Tăi copiii lui Israel, mărturisind păcatele copiilor lui Israel, păcatele făcute de noi împotriva Ta; căci eu și casa tatălui meu am păcătuit. Te-am supărat și n-am păzit poruncile Tale…”

Adeseori mă întreb cât să mă mai rog pentru cineva? Această întrebare probabil v-ați pus-o și voi istoviți fiind de rugăciuni și de situația care nu mai arată a se îndrepta deloc. Neemia ne oferă un răspuns: „zi și noapte”. Nu cred că Dumnezeu ne cere să stăm 24 din 24 de ore pe genunchi să strigăm spre cer, deși pentru cine poate asta nu face deloc un lucru rău, dar în contextul nostru de astăzi, Biblia poate să ne învețe starea de permanentă comunicare cu Dumnezeu la nivelul stării naostre interioare.

La fel cum nu poți ca păriunte să stai liniștit când copilul tău este pe un pat de spital și te gândești la el cu dorința ca suferința să nu îl copleșească ci să își îmbunătățească starea, la fel probabil, în orice problemă, rugăciunea este starea minții noastre îndreptată cu smerenie spre ceruri, la Dumnezeu.

Nu avem liniște până când Dumnezeu nu ne face dreptate! Vă aduceți probabil aminte de văduva din pilda scrisă în Luca 18? Acea femeie și-a dus cauza înaintea împăratului până când împăratul nu a mai putut fi indiferent!

Stăruința rugăciunilor naostre arată și dragostea cu care însoțim o problemă înaintea lui Dumnezeu. Totodată ea poate să fie mărturia seriozității cu care tratăm doleanța cererii noastre înaintea Domnului.

Neemia știa ce cere și avea o dragoste extraordinară pentru pentru poporul evreu. Neemia e gata să mijlocească pentru păcatele poporului. Aici e cheia dragostei noastre. Suntem noi gata să mijlocim cu păcatul celui pentru care ne rugăm și să cerem pocăință? Haideți să cerem Domnului puterea de a mijloci corect înaintea Sa…

Fiți binecuvântați!

Rugăciunea lui Neemia (2) – smerirea

Neemia 1:6 „Să ia aminte urechea Ta și ochii să-Ți fie deschiși: ascultă rugăciunea pe care ți-o face robul tău acum, zi și noapte…”

Dragii mei, nu știu când te-ai rugat firbinte pentru ceva sau cineva dar, dacă ai făcut-o deja, primește această nouă lecție din viața de rugăciune a lui Neemia. Acesta continuă în rugăciunea sa și după ce recunoaște autoritatea lui Dumnezeu în viața lui, își recunoaște starea și locul înaintea lui Dumnezeu: Neemia spune despre sine că este robul lui Dumnezeu. Așa trebuie să venim și noi înaintea Domnului. Exercițiul smeririi este ușor atunci când ne supunem tot mai mult autorității Lui prin ascultarea și slujirea zilnică.

Credincioșia noastră valorează înaintea ochilor mereu deschiși ai Tatălui nostru ceresc. Vă invit să stăruim înaintea Domnului în rugăciune, plecând de la o stare de smerire, dând Domnului întreaga noastră viață.

Fiți biencuvântați!

Rugăciunea lui Neemia

Neemia 1:5 „Doamne, Dumnezeul cerurilor, Dumnezeule mare și înfricoșat, Tu care ții legământul Tău și ești plin de îndurare față de ceice Te iubesc și păzesc poruncile Tale!”…

Ce introducere pentru o rugăciune!!! Autoritatea supremă pentru Neemia era Dumnezeu. Cine era Neemia? Era un evreu, paharnic al împăratului Artarxerxe, împărat al babilonienilor. Când află de felul nenorocit în care a ajuns poporul iudeu după ce a fost luat în robie, acesta se pune pe post și rugăciune cerând Domnului să capete trecere înaintea împăratului ca să se întoarcă în Ierusalim ca să rezideacă cetatea Ierusalimului.

Vă dați seama de ceea ce a cerut Neemia? Ia cerut împăratului să rezidească ceva ce babilonienii au cucerit și au dărâmat! Cine ar putea crede că este posibil să te duci în fața dușmanului și să-i ceri un asemenea lucru!

Și mai e ceva! Omul acesta, era un simplu paharnic. Nu avea autoritate deloc. Dacă cererea lui n-ar fi fost plăcută împăratului, cu siguranță Neemia ar fi plătit cu viața.Dar cererea lui a fost după voia lui Dumnezeu… Când ceri cera Domnului, și acel lucru este după voia Sa, atunci până și Biblia ne spune că El „îi face prieteni chiar și pe dușmani (prov. 16).

Ce lecție învăț! Înainte de a face ceva concret, ceva ce crezi că este bine înaintea lui Dumnezeu, întotdeauna vestește un post și roagă-te zile în șir (pune tu câte crezi că e potrivit cu puterea ta) și stai înaintea Lui ca să deschidă El căile și să înmoaie inimi iar tu să te înarmezi cu curaj. El va lucra, noi trebuie însă să așteptăm de la El ajutorul în orice lucru. Plânsul cu care Neemia s-a rugat a fost unul dramatic, din inimă, cu sinceritate, implicat în rugăciune cu întreaga ființă.

Mijlocirea pentru cetatea Ierusalimului a fost una dintre experiențele care i-au schimbat radical viața lui Neemia. Neemia datorită acestei rugăciuni stă pe paginile Bibliei. Mă întreb dacă și noi am lua atitudinea de a mijloci; să stăm și să mergem în rugăciuni de mijlocire, să vestim un post și să înălțăm cereri ca Dumnezeu să miște inimi care par de neclintit și să facă cu noi voia Sa.

Mă opresc la introducerea rugăciunii lui Neemia. Recunoașterea autorității lui Dumnezeu și recunoașterea dragostei lui pentru oameni, recunoașterea îndurării Sale față de noi este capul de pod al dragostei noastre pentru Dumnezeu și pentru ceilalți oameni. Dar cum să vin înaintea lui Dumnezeu? Lecția acestei rugăciuni este simplă: hai cu experiența felului în care l-ai cunoscut tu pe Dumnezeu și caută atributele lui Dumnezeu în viața ta. Cine este Dumnezeul tău! Pentru Neemia doar cerul îl mai unea cu țara de unde venise, cerul era locul unde Dumnezeu locuia și pe care își putea închipui măreția Lui, căci dacă se uita în jur nu vedea decât o ceată de păgâni. Să ne ridicăm privirile spre cer, căci de acolo ne va veni ajutorul.

Fiți binecuvântați!

Smerirea lui Manase

2 Cronici 33:18-19 „Celelalte fapte ale lui Manase, rugăciunea lui către Dumnezeul lui, și cuvintele proorocilor, cari i-au vorbit în Numele Domnului, Dumnezeului lui Israel, sunt scrise în faptele împăraților lui Israel. Rugăciunea lui și felul în care l-a ascultat Dumnezeu, păcatele și nelegiuirile lui, locurile unde a zidit înălțimi și a înălțat idoli Astarteei și chipuri cioplite, înainte de a se smeri, sunt scrise în cartea lui Hozai.”

Manase a făcut ce este rău înaintea Domnului. Din pricina faptelor lui rele a ajuns să fie dus ostatic de o căpetenie a oștirii împăratului Asiriei în Babilon. Acolo și-a petrecut probabil cel mai bun timp al său din viață. Deși era „în lanțuri de aramă” în închisoarea Babilonului avea să aibă parte de cea mai bună parte a vieții ca urmare a rugăciunilor pe care le-a făcut către Dumnezeu. Aflat la strâmtorare și-a îndreptat privirile către Domnul în disperarea sa și Domnul l-a adus înapoi în Ierusalim în împărăția lui. Și Manase a cunoscut că Domnul este Dumnezeu chiar și atunci când nu mai ai nimic în jur care să inspire pace.

Versetele citate arată în rezumat sfârșitul vieții lui. Experiența strâmtorării avea să fie momentul de cotitură pentru Manase. Smerirea lui este o pildă și pentru noi. Strâmtorarea, greutățile ne fac mai buni, mai smeriți, mai modești, mai plini de dragoste, mai ascultători de Domnul. Lui Manase ia fost atât de necesară robia și închisoarea… fără ea ar fi fost rău până la moarte. Să privim și noi momentele grele ca oportunități ale smeririi naostre înaintea lui Dumnezeu.

Trebuie să fim mulțumitori pentru că Dumnezeu ne-a trecut prin strâmtorarea care a cauzat pocăința și smerenia noastră. Pentru acel moment în care Domnul a intervenit incredibil ca să ne scoată din păcat și să ne determine să strigăm către El, pentru acel moment trebuie să mulțumim. Dacă Dumnezeu nu ne-a dus într-o asemenea strâmtorare ca Manase s-ar putea să fie datorită bunătății Lui față de noi, dar prin încercări tot ne-a dus, fie ele mai grele sau mai ușor de suportat.
Recitind versetele de mai sus descopăr că evenimentele vieții noastre sunt consemnate undeva… deci să avem grijă cum umblăm pentru ca la urma vieții noastre să se poată consemna momente ale smeririi și iubirii lui Dumnezeu nu zidirea altarelor păgâne, nu faptele rușinii.

Fiți binecuvântați!

Soției mele,

Ce trândavă e viața fără gândul că tu,
– Minune scumpă coborâtă-n mine,
Stai ca străjerul gata să observe
Cea mai firavă vorbă despre tine!

Comunic eu cu mine… că ești o scumpă,
Și-n glasul crem al zidurilor mele,
Te-am pus în ramele gândirii dogorite
Cu dragoste semnat-am iar… Iubire!

Mă pierd prin lucrul zilnic ca un vameș
Trec lucruri, oameni și minute mii
Dar zilnic de pe scaunul trudirii
Mă duce-un zâmbet gingaș înspre tine.

Și-așa înțeleg că-n toate suntem una
În muncile de azi când totu-i greu;
Te duc oriunde sunt… întreaga viață
Și unde ești, acolo sunt și eu.

Sprijin sau chin?

2 Cronici 16:9 „Căci Domnul Își întinde privirile peste tot pământul, ca să sprijinească pe aceia a căror inimă este întreagă a Lui. Ai lucrat ca un nebun în privința aceasta, căci de acum vei avea războaie.”

Dragii mei, textul acesta ne arată un crâmpei din ceea ce poate face Dumnezeu cu un om care se sprijină pe Domnul ocazional. Asa este tipul împăratului care atăta vreme cât stă în fața pericolelor iminente (vezi capitolul 14:9-12) cere sprijinul Domnului. Strâmtorarea îl determină pe Asa să apeleze la ajutorul divin. Totuși, când Baeșa, împăratul lui Israel, întărește Rama și apoi dă poruncă ca cei din Iuda să nu fie lăsați să intre și să iasă, Asa, împăratul lui Iuda, se folosește de lucrurile închinate Domnului pentru a cumpăra ajutor și sprijin de la împăratul Siriei, Ben-Hadad. Asa e împăratul bun, dar slujirea lui pentru Domnul era împărțită.

Vedeți, Asa a fost un împărat bun, el a făcut ceea ce a plăcut Domnului (cap. 14), observați cum se roagă pentru izbăvire. E fenomenal cum îl înduplecă pe Dommnul să îl ajute în fața a peste 1 milion de militari. Totuși de ce nu a fost constant și viața lui s-a încheiat trist. Pentru că râvna lui pentru Domnul era activată de circumstanțele vieții nu de relația sa cu Domnul. În încercări Dumnezeu ne verifică râvna pentru El, iar inima lui Asa nu era predată întru totul Domnului, de aceea când vine clipa încercării el cade.

Dumnezeu vrea ca în orice circumstanță să îi cerem ajutorul și sprijinul. Credeți că Domnul nu l-ar fi putut ajuta și în cazul intrării poporului Său printr-o poartă? Până la urmă nu era nici măcar o bloblemă de viață și de moarte. Cu atât mai mult că erau tot israeliți cei cu care avea problema lucrurile se puteau rezolva la o masă și discutând unii cu alții. Da, câteodată este mai greu să depășești problemele din propriul popor decât cele în care ai de a face cu străinii.

Asa nu a avut inima întreagă dată Domnului iar partea nepredată ia pricinuit căderea, falimentul, chinul și moartea. Răul lăsat în inimă va depăși binele dacă nu ne predăm pe noi înșine lui Dumnezeu. Verdictul lui Dumnezeu pentru Asa a fost războiul, exact lucrul de care l-a scutit Domnul în trecut. Nici măcar chinul bolii de picioare nu i-a ajutat să învețe lecția consecinței de a-L abandona pe Domnul, căci și în această situație Asa i-a consultat pe doctori și nu a fost interesat de ajutorul Domnului. Să învățăm să trăim sprijinindu-ne întru totul pe Domnul este lecția ce o învăț azi.

Nu aș vrea să mă privească ochii Domnului și să spună despre mine că am lucrat ca un nebun azi, de aceea vreau ca din toată inima să cer sprijinul Domnului și ajutorul Său pentru problemele cu care mă confrunt acum și de acum încolo.

Fiți binecuvântați!

E importantă constanța în slujire?

1 Cronici 9:26-27 „Căci aceste patru căpetenii ale ușierilor, acești Leviți, erau totdeauna în slujbă, și mai aveau privegherea  asupra odăițelor și vistieriilor Casei lui Dumnezeu; petreceau noaptea în jurul Casei lui Dumnezeu, a cărei pază o aveau, și pe care trebuiau să o deschidă în fiecare dimineață.”

Citeam dimineața aceasta despre slujbele leviților la sfântul locaș. Cred că mulți credincioși se vor deosebi în cer prin constanța cu care au slujit pe Domnul. Și noi nu numai duminica trebuie să îl slujim ci în fiecare zi.

Pentru mine e impresionant felul în care leviții se achită de chemarea lor. Erau „totdeauna în slujbă” deși mai aveau și „privegherea asupra odăițelor și visteriilor Casei lui Dumnezeu”. Ei nu se lăsau depășiți de multitudinea lucrurilor pe care trebuiau să le facă, ci sarcinile le erau mai ușoare decât ardoarea cu care așteptau să le împlinească. Asta înseamna pasiune pentru slujirea Domnului. De aici desprind o învățătură. Când ai mai multe de făcut și totuși nu simți decât dorința de a petrece până și „noaptea în jurul Casei lui Dumnezeu” înseamnă că motivația e mai mare decât sarcina de lucru iar Cel pe care îl slujești e cu adevărat important pentru tine.

Și totuși…E un lucru pe care îl constat cu regret și anume: inconsistența și inconsecvența slujirii de astăzi și/sau lipsa disciplinii spirituale din partea credincioșilor. Se vorbește atât de mult despre rugăciune, citirea Cuvântului încât ne putem obișnui cu critica atât de mult încât uităm să ne-0 asumăm în practică. Ce lecții mă învață slujirea leviților? Mai întâi, să fiu în slujba credinței ca un levit, cu credincioșie! Aș vrea să pot spune la sfârșitul vieții că am avut constanța vegherii și părtășiei cu Domnul. Apoi, trebuie să știu că slujirea Domnului înseamnă disciplinarea timpului și trupului. Să le privesc pe ambele ca pe membrii echipei adverse pe care trebuie să îi înving zilnic.

Observați că leviții trebuiau să deschidă Templul în fiecare dimineață? Oare nu le era greu să facă asta „în fiecare dimineață”? Au fost probabil zile când pe ușile casei Domnului nu au intrat constant la fel de mulți oameni, și totuși motivația deschiderii ușilor nu trebuie să fii fost asta ci mai înainte de toate devotamentul și dragostea de a sluji un Dumnezeu extraordinar de bun și generos. Faptul că oamenii găseau ușile deschise, Casa păzită și locul întâlnirii lor cu Dumnezeu într-o liniște și ordine de invidiat trebuie să fii fost datorită îngrijirii deosebite făcute de leviți. Privind la ei, la slujba lor, nu pot decât să cer Domnului constanța în închinare, perseverența în rugăciune, ținerea principalelor discipline spirituale în fiecare zi. Să facem astfel o prioritate din slujirea noastră pentru Domnul.

Fiți binecuvântați!