Rugăciunea lui Ezra – lecţia recunoaşterii (3)

Ezra 9:6 -8 “…Caci faradelegile noastre s-au inmultit deasupra capetelor noastre, si greselile noastre au ajuns pana la ceruri.7. Din zilele parintilor nostri am fost foarte vinovati pana in ziua de azi, si din pricina faradelegilor noastre am fost dati, noi, imparatii nostri si preotii nostri, in mainile imparatilor straini, prada sabiei, robiei, jafului si rusinii care ne acopera astazi fata.8. Si totusi Domnul Dumnezeul nostru S-a indurat de noi, lasandu-ne cativa oameni scapati si dandu-ne un adapost in locul Lui cel sfant, ca sa ne lumineze ochii si sa ne dea putina rasuflare in mijlocul robiei noastre.”

Rugăciunea lui Ezra continuă cu aducerea înaintea lui Dumnezeu a tuturor greşelilor şi păcatelor. Atunci când face asta, Ezra realizează că ele au ajuns “până la ceruri”. Recunoaşterea merge în adâncuri şi survolează greşelile repetate ale lui Israel ” din zilele părinţilor noştri până azi”. Acest fel de rugăciune ne pune şi pe noi astăzi să vedem cât suntem dispuşi să recunoaştem că am făcut necorespunzător. Frumuseţea recunoaşterii răului este că acest lucru ne ajută să vedem bunătatea şi purtarea de grijă a lui Dumnezeu faţă de noi. Aşa vedem ca Ezra că de fapt “totuşi Domnul Dumnezeul nostru S-a îndurat de noi.” Recunoaşterea răului implică deschiderea relaţiei cu Dumnezeu. Până nu spunem păcatului pe nume, Dumnezeu nu ne poate ajuta. Rugăciunea lui Ezra continuă cu aceeaşi notă de recunoaştere a suveranităţii lui Dumnezeu în viaţa poporului. Recunoaşterea autorităţii Cuvântului lui Dumnezeu conduce la pocăinţă. Aici e locul unde se poate produce schimbarea. Odată recunoscută fapta rea, recunoaşterea făcută cu regret şi ruşine produce pocăinţa, acea atitudine a inimii care respinge continuarea în păcat. Pocăinţa lui Ezra aduce mărturia necesară pentru căpeteniile poporului care ia atitudine şi vor să se îndrepte rupând legăturile lor cu femeile străine.

Exemplul pocăinţei lui Ezra conduce la recunoaşterea stării de păcat. Astfel procesul reabilitării stării spirituale pentru care Ezra a venit la Ierusalim a început.

Fiți binecuvântați!

Rugăciunea lui Ezra (1) – lecţia ruşinii

Ezra 9:6 “Dumnezeule, sunt uluit, şi mi-e ruşine, Dumnezeule, să-mi ridic faţa spre Tine. Căci fărădelegile noastre s-au înmulţit deasupra capetelor noastre, şi greşelile noastre au ajuns până la ceruri.”

Meditaţia de azi mă pune în faţa unui moment extrem de dificil pentru oricare dintre noi: mărturisirea păcatelor. Ezra primeşte vestea existenţei păcatului în mijlocul poporului. Căpeteniile familiilor din Beniamin şi Iuda, preoţii şi leviţi s-au căsătorit cu femei din celelalte popoare, lucru interzis de Legea vetero-testamentală.

Reacţia lui Ezra este demnă de urmat.  Ce face Ezra nu e decât o lecţie a manifestării tristeţii şi suferinţei cauzată de păcatul poporului. E o lecţie despre cum ar trebui şi noi să ne simţim afectaţi de starea de păcat în care adeseori cădem. În Ezra capitolul 9 sunt o sumedenie de paşi spre pocăinţă. Unii îi identificăm în versetul 3. Aşa reacţionau evreii în faţa unui păcat teribil:

  • sfâşierea hainelor, ca expresie vizibilă a durerii lui pentru păcatul lor
  • smulgerea părului, ca expresie a durerii propriului trup cauzată de situaţia disperată şi josnică în care au decăzut liderii religioşi din Ierusalim
  • smerirea trupească, ca expresie a durerii sufleteşti.
  • [uneori avem sugerată metoda sacului presărat cu cenuşă în care cel mâhnit se aşeza ca să se identifice cu suferinţa lui Dumnezeu la vederea păcatului, dar nu este cazul în textul acesta].

Apoi, în versetul 6 începe rugăciunea sa. Cuvintele rugăciunii lui Ezra sunt cuvintele unui om care se identifică pe sine cu păcatul poporului: “Dumnezeule, sunt uluit, şi mi-e ruşine”…

Aş vrea să vorbesc puţin despre prima stare simţită de Ezra: uluiala şi ruşinea.
Ruşinea, este acel simţământ de jenă conştientă cauzată de o greşeală când stăm în faţa celui care ştie ce am făcut şi aşteaptă un răspuns. Omul ruşinat de faptele lui se simte deznădăjduit şi lipsit de starea de inocenţă, ce o avea înainte dar care acum nu se poate redobândi prin propriile forţe. Păcatul nu poate fi acoperit decât prin mărturisire şi pocăinţă. Isus Cristos spală păcatul prin sângele Său pentru noi dacă ruşinea noastră este una care cauzează regret şi dorinţă de reabilitare. Pentru Ezra şi popor era o singură şansă, pocăinţă (regret) şi jertfă de ispăşire pe altar. Ezra a stat mâhnit până la jertfa de seară. Dar aş vrea să mă întorc la prima stare: ruşinea.

Când păcatul ne înconjoară, faptul că avem ruşine e un semn bun. Ruşinea înseamnă că inima noastră mai are o şansă de reabilitare, că încă nu am pierdut complet etalonul sfânt la care ne-a chemat Dumnezeu.  Ruşinea este o binecuvântare pentru cel care o simte şi acţionează prin smerire înaintea lui Dumnezeu. Observaţi că uluiala şi ruşinea vin ca urmare a neidentificării unui sprijin raţional pentru fapta poporului. Uluiala aceasta vine cu întrebări de genul: Cum am putut oare face aşa ceva, cum e posibil?!!

Aş vrea să reflectăm asupra acestui sentiment de ruşine şi dacă îl simţim să nu ne fie teamă să ne mărturisim păcatul. Va fi înspre binele noastru!

Fiţi binecuvântaţi!