Căința lui Iov

Iov 42:5-6 „Urechea mea auzise vorbindu-se de Tine; dar acum ochiul meu Te-a văzut. De aceea mi-e scârbă de mine și mă pocăiesc în țărână și cenușă.”

Am ajuns azi la finalul citirii cărții Iov și m-am întrebat: De ce Domne ne-ai lăsat doar un capitol al binecuvântării  din viața lui Iov? De ce cunoaștem așa puține despre viața lui după încercarea asta mare? Eram curios să-i aud poveștile, eram curios să aud ce le spunea nepoților săi, eram curios cum s-a înțeles acum cu soția care-l blestemase, eram curios cum vorbește acum despre Tine?… și am înțeles de ce nu am acea parte a relatării!

Omul acesta a fost extraordinar. Iov trebuia să intre în istorie pentru puterea de a suferi fără a-L jigni pe Dumnezeu pentru suferința primită. Testul vieții sale a fost să fie instrumentul de laudă al lui Dumnezeu înaintea Diavolului. Puterea de a depăși orice boală și pierdere și de a rămâne integru în mijlocul suferinței este demnă de toată admirația.

Iov a primit din partea lui Dumnezeu multe binecuvântări ca urmare a stoicismului cu care a îndurat greutatea bolii, dar cred că toate i-au fost o fărîmitură în raport cu descoperirea măreției lui Dumnezeu. „ochiul meu Te-a văzut. De aceea mi-e scârbă de mine… mă pocăiesc…”

Dumnezeu i-a răspuns lui Iov cu câteva întrebări fantastice care l-au determinat pe Iov să înțeleagă micimea sa și grandoarea lui Dumnezeu:

Unde erai tu când am întemeiat pământul?
De când ești ai poruncit dimineții?
Cunoști tu legile cerului?
Ai văzut tu porțile umbrei morții? Unde este drumul care duce la locașul luminii?
Cine pregătește corbului hrana când puii lui strigă spre Dumnezeu…?
Cui sunt dator ca să-I plătesc? Totul sub cer este al Meu.

Când Iov vede realitatea cu ochii minții, când înțelege pe deplin măreția lui Dumnezeu tot ce poate să mai facă este să capituleze în pocăință și smerenie înaintea lui Dumnezeu. Să încercăm să ne păstrăm smeriți și noi să ne lăudăm cu măreția Dumnezeului nostru.

Fiți binecuvântați!

Advertisements

Cum arată Isus în ochii unui orb?

Uneori imnurile creștine ascund detalii imprezibile, dar cele mai multe sunt cântate pentru că au un conținut puternic ancorat în viața Domnului Isus Hristos. Noi ne trăim viața după modelul Său și așteptăm să ne întâlnim cu El la sfârșitul vieților noastre. Iată o cântare care poate să va atingă sufletul, scrisă de o compozitoare oarbă care l-a văzut mai bine pe Creatorul noastru decât ni l-am fi putut noi imagina chiar dacă vedem:

Știți care e istoria acestei melodii? Fanny Crosby a rămas oarbă la scurt timp după naștere, dar l-a cunoscut pe Domnul și întrega ei viață a stat lângă Domnul. A scris numeroase imnuri creștine printre care și Ce mare și sfânt e Isus. Ea și-a exprimat bucuria că Dumnezeu a păstrat-o oarbă pentru ca astfel l-a putut cunoaște într-un mod special. Și dacă veți fi atenți la versurile cântării veți înțelege cum îl vede pe Dumnezeu un orb mântuit.

Melodia de mai sus a fost cântată de un quartet. The Haven Quartet – am putea traduce cu „Cvartet al Paradisului”- este alcătuită din: Walt Harrah, Randy Crenshaw, Bill Cantos, Jeff Gunn. Formația lor a început să capete contur la un post de radio din America undeva în preajma anilor 1930-1940. După 1950  și-au înregistrat melodiile și continuă, după câte se pare, tradiția mărturisirii lui Cristos cântând imnuri tradiționale creștine.

Dar nu rețineți detaliile formației muzicale ci rețineți imaginea creionată de Fanny Crosby, o compozitoare oarbă care a pictat prin cuvinte poate una dintre cele mai frumoase pânze cu imaginea lui Dumnezeu:

Ce mare și sfânt, minunat și slăvit
E Domnul, al meu bun Păstor!
El m-a ocrotit printre stânci de granit,
M-a pus lângă-al vieții izvor.
El m-a ocrotit printre stânci de granit
De-asupra uscatelor văi,
Cu mâna Lui tare mereu m-a umbrit
Pe urmele pașilor Săi,
Pe urmele pașilor Săi.
Ce bun Salvator, minunat și slăvit
Povara mea El a purtat;
El m-a ridicat și voi sta neclintit
Pe culmea iubirii salvat.
Cu ce îndurare-ncunună pe sfinți,
Le dă plinătate de har;
Ei cântă-n extazul iubirii fierbinți
Iertarea primită în dar.
Și-n slavă-mbrăcat când mă voi ridica
Să ies înainte pe nori,
Salvarea măreață și-atunci voi cânta
În glorie de mii de ori.

Fiți binecuvântați!

Predica amuțită

Psalmul 19:1-5 Cerurile spun slava lui Dumnezeu, și întinderea lor vestește lucrarea mâinilor Lui. O zi istorisește alteia acest lucru, o noapte dă de știre alteia despre El. Și aceasta fără vorbe, fără cuvinte, al căror sunet să fie auzit: dar răsunetul lor străbate tot pământul, și glasul lor merge până la marginile lumii.

Azi am citit și începutul acestui psalm frumos. Într-o lume în care nu se mai vorbește atât despre Dumnezeu există totuși locuri în care lauda și slăvirea Numelui lui Dumnezeu nu încetează niciodată: cerurile, ziua și noaptea.

Felul în care El poate fi văzut în acestea 3 este extraordinar, fiindcă cerul este o lucrare cu adevărat uriașă. Cerul nu poate fi cuprins în nicio măsurătoare. E gol și e totuși plin, e încărcat și e totuși atât de aerisit, e curat și cu toate acestea uneori nu poți vedea stelele. Succesiunea zi-noapte este atât de exactă încât oamenii o pot măsura cu secunda. Precizia în lucrurile  mărunte create de Dumnezeu poate fi ușor observată (cu toate că mă amăgesc când spun că lui Dumnezeu i-a fost mai greu să facă ziua și noaptea decât cerurile). În timp ce ziua și noaptea pot fi măsurate, până acum nu am auzit pe nimeni care să poată măsura cerul. Cât de măreț e Dumnezeu dacă psalmistul s-a uitat la cer și a descoperit acolo lucrarea mâinilor lui Dumnezeu? Natura și cerul îl glorifică pe Creatorul, dar noi,… spunem de la o zi la alta măreția lui Dumnezeu?

Fiți binecuvântați!

Măreția lui Dumnezeu

Exod 20:20 Moise a zis poporului: Nu vă spăimântați; căci Dumnezeu a venit tocmai ca să vă pună la încercare, și ca să aveți frica Lui înaintea ochilor voștri, pentru ca să nu păcătuiți.

Acest verset m-a pus să meditez astăzi. Hai să înțeleg contextul. Poporul evreu primește vizita lui Dumnezeu pe muntele Sinai. E incredibilă pregătirea de sfințire pentru întâmpinarea lui Dumnezeu. Nimeni nu putea trece granița poalelor muntelui, căci dacă s-ar fi întâmplat asta ar fi murit. Versetul citat mai sus descrie reacția poporului la auzirea glasului lui Dumnezeu. Evreii erau înfricați nu de mesajul transmis cât de vocea lui Dumnezeu ce le inspira frică de Cineva glorios, puternic, ATOTPUTENIC. Cum poate omul să suporte prezența unui astfel de Dumnezeu. Ceea ce îi mira pe evrei cred că a fost modalitatea copleșitoare în care Dumnezeu vorbea. Versetul 18 spune că poporul auzea tunetele și sunetul trâmbiței și vedea flăcările muntelui, care fumega.

Ce înțeleg din scena asta? Că Dumnezeu e măreț, e mult mai mult decât mine. Mai înțeleg că atunci când vorbește Dumnezeu, omul se cutremură pentru că glasul lui Dumnezeu e glasul care m-a chemat la viață și care mă susține. După ce omul își fixează imaginea măreției lui Dumnezeu, în mine ia contur nimicnicia mea și atotmăreția Sa. Evreii au văzut pe Domnul vorbindu-le din ceruri.

De ce îngăduise Domnul scena asta? Versetul 20/b ca să aveți frica Lui înaintea ochilor voștri.

Fiți binecuvântați!

Uităm adesea cât de măreț e Dumnezeu și ce mici suntem noi.