Rugăciunea lui Ezra – lecţia regretului (2)

Ezra 9:6 “Dumnezeule, sunt uluit, şi mi-e ruşine, Dumnezeule, să-mi ridic faţa spre Tine. Căci fărădelegile noastre s-au înmulţit deasupra capetelor noastre , şi greşelile noastre au ajuns până la ceruri.”

Când priveşti îndeaproape rugăciunea lui Ezra de mărturisire înţelegi ce înseamnă să vi înaintea lui Dumnezeu cu regretul păcatului apăsând nu doar la nivelul cuvintelor ci la al întregului trup. Psalmul 1 spune că cei răi nu pot ţine capul sus în ziua judecăţii fiindcă se ştiu pe ei înşişi şi cunosc cine este Dumnezeu.

Nu poţi sta cu capul sus înaintea lui Dumnezeu când noi suntem născuţi în păcat, am fost zămisliţi în păcat, am fost afectaţi de păcat în timpul vieţilor noastre. În Biblie când Dumnezeu îşi întoarce faţa de la cineva e semn că acea persoană a căzut din harul divin, că nu va mai avea privilegiul purtării de grijă al cerului. Faţa lui Dumnezeu luminând asupra cuiva însemnează dimpotrivă, har şi binecuvântare la un loc, călăuzire şi protecţie. Ce se întâmplă însă când cineva a greşit şi vrea să recapete bunăvoinţa lui Dumnezeu?

În Vechiul Testament era Legea şi Templul şi jertfa cele 3 dimensiuni ale împăcării cu Dumnezeu. Veneai la preot, aduceai o jertfă pentru păcat potrivit cu Legea lui Moise şi trebuia să regreţi ceea ce ai făcut. În Noul Testament e noua lege în Cristos care cere şi ea două lucruri: întoarcerea la ascultarea Cuvântului lui Dumnezeu prin pocăinţă şi credinţă în jertfa lui Cristos prin smerire la poala crucii Lui. Mântuirea atârnă de cele două.

Ezra nu putea să-şi ţină capul sus la Dumnezeu deşi nu el păcătuise, dar s-a identificat cu păcatul poporului şi a luat parte la suferinţa lor. a mijlocit şi l-a durut la fel de tare ca şi cum era parte a trădării. Totuşi acest pas este pasul încărcat de regret pentru ceea ce s-a întâmplat. Uluiala şi capul plecat, ruşinea este clar o dovadă că există o mare părere de rău.

Când ruşinea vine însoţită de cap plecat am făcut jumatate de drum spre iertarea care ne-a poate da numai Dumnezeu. Şi nu pentru că lui Dumnezeu îi place ritualul ci pentru că El apreciază o inimă zdrobită şi mâhnită de păcat, o inimă care cere iertare şi se duce cu durere înapoi la Dumnezeu. În orice caz biblic cel care a făcut aşa a primit harul mântuirii.

Fie ca şi noi să învăţăm să facem aşa. Fiţi binecuvântaţi!

 

Rugăciunea lui Ezra (1) – lecţia ruşinii

Ezra 9:6 “Dumnezeule, sunt uluit, şi mi-e ruşine, Dumnezeule, să-mi ridic faţa spre Tine. Căci fărădelegile noastre s-au înmulţit deasupra capetelor noastre, şi greşelile noastre au ajuns până la ceruri.”

Meditaţia de azi mă pune în faţa unui moment extrem de dificil pentru oricare dintre noi: mărturisirea păcatelor. Ezra primeşte vestea existenţei păcatului în mijlocul poporului. Căpeteniile familiilor din Beniamin şi Iuda, preoţii şi leviţi s-au căsătorit cu femei din celelalte popoare, lucru interzis de Legea vetero-testamentală.

Reacţia lui Ezra este demnă de urmat.  Ce face Ezra nu e decât o lecţie a manifestării tristeţii şi suferinţei cauzată de păcatul poporului. E o lecţie despre cum ar trebui şi noi să ne simţim afectaţi de starea de păcat în care adeseori cădem. În Ezra capitolul 9 sunt o sumedenie de paşi spre pocăinţă. Unii îi identificăm în versetul 3. Aşa reacţionau evreii în faţa unui păcat teribil:

  • sfâşierea hainelor, ca expresie vizibilă a durerii lui pentru păcatul lor
  • smulgerea părului, ca expresie a durerii propriului trup cauzată de situaţia disperată şi josnică în care au decăzut liderii religioşi din Ierusalim
  • smerirea trupească, ca expresie a durerii sufleteşti.
  • [uneori avem sugerată metoda sacului presărat cu cenuşă în care cel mâhnit se aşeza ca să se identifice cu suferinţa lui Dumnezeu la vederea păcatului, dar nu este cazul în textul acesta].

Apoi, în versetul 6 începe rugăciunea sa. Cuvintele rugăciunii lui Ezra sunt cuvintele unui om care se identifică pe sine cu păcatul poporului: “Dumnezeule, sunt uluit, şi mi-e ruşine”…

Aş vrea să vorbesc puţin despre prima stare simţită de Ezra: uluiala şi ruşinea.
Ruşinea, este acel simţământ de jenă conştientă cauzată de o greşeală când stăm în faţa celui care ştie ce am făcut şi aşteaptă un răspuns. Omul ruşinat de faptele lui se simte deznădăjduit şi lipsit de starea de inocenţă, ce o avea înainte dar care acum nu se poate redobândi prin propriile forţe. Păcatul nu poate fi acoperit decât prin mărturisire şi pocăinţă. Isus Cristos spală păcatul prin sângele Său pentru noi dacă ruşinea noastră este una care cauzează regret şi dorinţă de reabilitare. Pentru Ezra şi popor era o singură şansă, pocăinţă (regret) şi jertfă de ispăşire pe altar. Ezra a stat mâhnit până la jertfa de seară. Dar aş vrea să mă întorc la prima stare: ruşinea.

Când păcatul ne înconjoară, faptul că avem ruşine e un semn bun. Ruşinea înseamnă că inima noastră mai are o şansă de reabilitare, că încă nu am pierdut complet etalonul sfânt la care ne-a chemat Dumnezeu.  Ruşinea este o binecuvântare pentru cel care o simte şi acţionează prin smerire înaintea lui Dumnezeu. Observaţi că uluiala şi ruşinea vin ca urmare a neidentificării unui sprijin raţional pentru fapta poporului. Uluiala aceasta vine cu întrebări de genul: Cum am putut oare face aşa ceva, cum e posibil?!!

Aş vrea să reflectăm asupra acestui sentiment de ruşine şi dacă îl simţim să nu ne fie teamă să ne mărturisim păcatul. Va fi înspre binele noastru!

Fiţi binecuvântaţi!